Dependența Mea [vol. II]

1. Mamă

Mă simt mai singură ca niciodată. E ca și cum aș avea un gol în sufletul meu care nu-mi permite să mai simt nicio altă emoție decât cea de continuă tristețe. Pe deasupra, simt în piept o apăsare aproape sufocantă și care nu pare că ar vrea să înceteze. Nu știu cum altfel aș putea descrie starea în care mă aflu.

Simt că mor.

Deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că n-ar fi un lucru rău. Poate că, în acest mod, voi reuși să scap de toată suferința și toată nefericirea ce mi-a acaparat întreaga viață. E soluția cea mai ușoară și, de altfel, singura variantă de scăpare.

Mă întorc pe spate și îmi pun mâna pe piept, simțindu-mi bătăile inimii. Încep să număr în gând, inspirând și expirând, în tot acest timp, uitându-mă pe tavanul gălbui și uzat. Dar nu mă ajută să mă calmez. Dimpotrivă, mă simt mai agitată ca niciodată, așa că decid să mă ridic din pat și să mă plimb prin cameră, însă și asta se dovedește a fi fără folos.

Mă opresc în mijlocul încăperii, mă prind de cap și îmi trec degetele prin părul nepieptănat. Mă uit în jur, în căutarea a... Nici măcar n-am idee ce anume caut. Poate vreo modalitate cu care să-mi pun capăt zilelor, sau, dacă aș reuși să-mi adun curajul, o unealtă cu care să-i vin de hac nenorocitului de Trent pentru că a îndrăznit să plece fără să se uite înapoi. Pe deasupra, m-a și lăsat cu... Vietatea asta pe care refuz s-o privesc în ochi și să accept că, acum, trebuie să mă ocup eu singură de ea, deoarece nu sunt făcută pentru așa ceva, pentru o asemenea responsabilitate.

Îl aud cum începe din nou să plângă, iar mie îmi vine să cobor și să-l fac să înceteze, dar nici măcar n-am habar cum. Am încercat toate metodele posibile, însă niciuna n-a avut efect, așa că am decis să-l las să se calmeze de unul singur, iar eu m-am închis în dormitorul de la etaj.

Nu știu cum reușesc altele să se descurce. Sau poate că știu: Poate că ele sunt dornice să aibă grijă de copiii lor fiindcă și-au dorit să-i aibă, în primul rând. Pe când, în cazul meu, nu pot spune același lucru, căci nu am vrut să am un copil, cu atât mai puțin să-l cresc fără un partener. Așadar, uite cu ce m-am pricopsit!

Plânge și mai tare, atât de tare încât nici măcar gândurile mele nu le mai pot auzi. Tot ce aud, acum, sunt țipetele isterizate ale copilului ăstuia nesuferit. Se crizează din ce în ce mai tare, iar eu mă ghemui și încep să mă clatin, neștiind ce să fac. Vreau liniște, am nevoie de liniște, când colo, bebelușul ăsta îmi răpește și singurul lucru pe care îl mai pot avea.

-- Te rog, încetează! Oprește-te! -- țip și eu la el, știind că, așa, doar voi agrava situația, nimic mai mult.

Și, bineînțeles, asta se și întâmplă, astfel că mă reped la noptieră și scotocesc după ceva ascuțit. Reușesc să găsesc un ac, după care ies din cameră, cobor treptele și mă îndrept spre pătuțul în care se află vietatea asta plângăcioasă. Totuși, atunci când intru în sufragerie, cineva bate cu disperare la ușă.

Inițial, nu vreau să deschid, deoarece ar putea fi cineva periculos. Însă, din moment ce nu pare că ar vrea să renunțe, fug în bucătărie, deschid sertarul cu tacâmuri și iau un cuțit cu care să mă apăr, în caz de orice. Știu că nu e mare lucru, dar tot e ceva, așa că mă întorc în sufragerie, pregătită să deschid ușa de la intrare. Bebelușul continuă să plângă, iar eu îl blestem în gând pentru faptul că m-a dat de gol, altfel puteam să mă prefac că nu e nimeni acasă.

În adâncul sufletului meu, sper că e Trent, care s-a răzgândit și vrea să se întoarcă, dar alung de îndată gândul ăsta, mustrându-mă pentru faptul că aș fi în stare să-l primesc înapoi, după tot ce a făcut, după toată suferința pe care mi-a provocat-o. Jur că, dacă-l mai văd vreodată pe omul acela, mă voi asigura că va regreta ziua în care s-a decis să mă abandoneze. Cu atât mai mult din cauza faptului că avem și un copil împreună. Însă, în clipa aceasta, trebuie să mă ocup de persoana care se află de cealaltă parte a ușii.