Dependența Mea [vol. II]

5. Teamă

Darren

Ceva e în neregulă cu mama. Cei de la Centru m-au sunat acum ceva timp, după ce Mimi a plecat la ședința de terapie, pentru a mă informa cu privire la starea mamei. Mai exact, e mai rău ca de obicei, deoarece nici măcar nu s-a ridicat din pat, iar lucrul ăsta mă îngrijorează teribil de mult.

Așa că, am decis să-mi las baltă toate îndatoririle (mai exact, slujba mea la firma de catering) și să plec de îndată să văd în ce stare se află mama. În ciuda faptului că nu am deloc cel mai amabil șef, mi-am asumat riscul de a-l suna ca să-i cer să-mi dea liber azi pe motivul unor probleme personale. Nu i-a convenit, după cum, de altfel, m-am și așteptat, mai ales fiindcă n-am vrut să intru în detalii. În apărarea mea, idiotul nu trebuie să știe ce fel de probleme am. În afară de Mimi și Axel, nimeni altcineva nu e la curent cu condiția mamei mele și, dacă e să recunosc, prefer să rămână astfel. Nu e neapărat necesar ca lumea să-mi cunoască situația familială, mai ales că unii din ei ar fi de părere că mama e un caz pierdut, ceea ce refuz cu înverșunare să accept așa ceva.

Mi-am dezvoltat un obicei în a o vizita de două ori pe săptămână și, sincer să fiu, în urma ultimelor vizite, mi se părea că e mult mai bine. Dimpotrivă, atunci când am adus-o pe Mimi cu mine, a avut o reacție plăcută în momentul în care iubita mea a atins-o pe mână, și anume și-a împletit degetele cu ale ei, ceva ce n-a mai făcut vreodată, cel puțin, de când am internat-o aici. Am fost atât de fericit în ziua aceea, fiindcă, pe lângă că-mi recuperasem iubita, am simțit că mi-am recuperat și mama, prin acel simplu gest, dar extrem de semnificativ, având în vedere condiția ei. Chiar am început să-mi fac speranțe mari, ce-i drept, crezând că recuperarea ei va da în sfârșit roade, dar, acum, sunt în fața camerei mamei, ascultând ce are de zis asistenta ei:

-- Ne e dificil să-i dăm un diagnostic, de aceea va trebui să-i facem anumite analize pentru a ne da seama exact de motivul pentru care se află în această stare. Totuși, nu trebuie să ne panicăm, deoarece încă nu e nimic sigur. În schimb, tot ce vă cer e puțină răbdare, domnule Carson. --

Inspir și expir, încercând să mă liniștesc și, totodată, să asimilez ceea ce mi-a spus asistenta. Știu că ar trebui să am încredere în ei, fiindcă sunt profesioniști, dar nu-mi pot scoate junghiul ăsta din piept, senzație pe care am inceput s-o simt de îndată ce am încheiat apelul primit de la ei. Dar, știu că trebuie să mă adun și să fac tot posibilul să-mi păstrez calmul, căci, dacă voi răbufni, fiind frustrat de întreaga situație, nu voi rezolva absolut nimic.

Așadar, îmi las mâinile să atârne pe lângă corp și deschid ușa pentru a intra în camera mamei. Acolo, sunt întâmpinat de însăși femeia care mi-a dat viață și care, din păcate, nu mai poate să-mi ofere acel zâmbet care, pe vremea când eram copil, îmi aducea cea mai mare bucurie posibilă. Acum, mă uit la ea și parcă n-o mai recunosc, stând întinsă pe spate și având ochii fixați pe tavan.

Cu pași lenți, dar atenți, mă apropii încet de ea, până când sunt în fața patului ei. Mă las în genunchi și o privesc, dar ea, bineînțeles, nu-și întoarce capul spre mine. O aud pe asistentă cum intră și ea, dar rămâne în pragul ușii, încercând să ne ofere o oarecare intimitate. N-o condamn că ne supraveghează, având în vedere starea delicată în care e mama. Trebuie să recunosc, mi-ar fi plăcut să nu fie necesare toate astea, dar, evident, așa stă situația.

Iau mâna dreaptă a mamei în a mea și dau să i-o sărut, însă sunt complet luat prin surprindere atunci când constat cât de rece îi e pielea. Mult mai rece decât e normal. Mă uit din nou la ea și decid să-i verific pulsul, astfel că-i pun două degete pe gât. Nu. Asta nu se poate.