Dependența Mea [vol. II]

3. Singur

Darren

De multe ori, o visez pe mama. Uneori, îi văd chipul frumos, cu părul ei blond și ondulat, ochii ei căprui, de aceeași culoare ca și ai mei și, de asemenea, zâmbetul ei frumos și călduros atunci când mă privește și-și deschide brațele pentru a mă trage într-o îmbrățișare. A trecut multă vreme de când n-am mai văzut-o așa, mult prea multă vreme. Eram mic când a început să se îmbolnăvească, iar, de atunci, n-a mai zâmbit. Cel puțin, nu atât de des. Însă, odată cu trecerea timpului, zâmbetul ei a dispărut complet, lăsând în urmă o femeie care și-a pierdut strălucirea. Însă, nu mă voi da bătut. Știu că, în adâncul sufletului ei, acea strălucire, mai exact, acea lumină, încă există, trebuie doar s-o ajut să și-o recapete. Nu e totul pierdut.

Alteori, o văd diferit în visul meu. Nu-i mai pot distinge trăsăturile feței, iar părul ei capătă o culoare mai închisă, aproape șatenă, astfel încât nici măcar n-o mai recunosc. E ca și cum s-ar transforma într-o cu totul altă femeie, una care se îndepărtează din ce în ce mai mult de mine.

Încerc să strig după ea, alergând ca s-o prind din urmă, dar ea nici măcar nu întoarce capul, ci își continuă drumul netulburată. În cele din urmă, reușesc să ajung în spatele ei, dar de fiecare dată când o prind de braț și îi cer să se întoarcă cu fața spre mine, îmi spune că mereu voi fi singur, abandonat și, în cele din urmă, uitat de toată lumea. Urlu de durere, iar ea se smulge din strânsoarea mea și dispare, lăsându-mă singur în întuneric, acolo unde, de altfel, îmi e și locul.

Visez lucrul ăsta de câțiva ani, însă de fiecare dată pare din ce în ce mai real. Și tot de fiecare dată se transformă la final într-un coșmar din care am impresia că nu mă mai pot trezi. De cele mai multe ori mă trezesc ca ars și nu reușesc să-mi fac mintea să revină la realitate pentru a putea gândi limpede. Dimpotrivă, e ca și cum aș delira, sau ceva de genul ăsta, pentru că umblu ca un bezmetic și bolborosesc lucruri fără sens.

Ca acum câteva minute, spre exemplu. M-am trezit extrem de transpirat și, pentru o clipă, habar n-am avut unde mă aflu. Totuși, am reușit să-mi iau pastilele pe care le am tot timpul la îndemână, pe noptieră și, încet încet, mi-am revenit, cel puțin îndeajuns încât să realizez faptul că partea dreaptă a patului era goală.

Știu că Mimi are insomnii, iar gândul că nu pot face absolut nimic pentru a o ajuta să se odihnească, măcar puțin, mă macină în interior. O iubesc mult prea mult pentru a suporta s-o văd în felul ăsta. După toate prin câte a trecut, merită extrem de multe, în special o viață normală, însă, în schimb, traumele suferite nu par că vor să-i dea pace. Urăsc ce i se întâmplă. Chiar urăsc. În special în momente ca acestea, când n-o găsesc lângă mine și știind că, cel mai sigur, e jos, în bucătărie, singură cu propriile ei gânduri.

Așadar, după ce vederea mi se clarifică și reușesc să mă ridic fără să mă ia cu amețeli, ies din dormitor și cobor la parter în căutarea iubitei mele. De îndată ce dau cu ochii de ea, stând cu fața la blat și turnându-și apă în pahar, nu mă pot abține să nu rămân pentru câteva minute la capătul scărilor și să-i admir rotunjimile și curburile corpului, felul în care pielea ei se vede pe sub halatul transparent de noapte. Părul ei brunet, lung și bogat i se revarsă ca o cascadă pe spate, ceea ce face imposibil pentru mine să nu-mi trec mâinile prin el și să-i răsucesc, din când în când, câte o șuviță pe degetul arătător. E un obicei pe care l-am dezvoltat nu demult, ci destul de recent, însă a ajuns să fie unul din lucrurile mele preferate. Asta, desigur, pe lângă sexul cu Mimi. Nimic nu poate întrece acea senzație atunci când o pătrund, plăcerea și extazul pe care le simt când încep să mă mișc în ea, dar, mai ales privirea ei când ajungem împreună la orgasm.