Dependența Mea [vol. II]

8. Vina mea

Mimi

,,Spune-mi în secunda asta ce ascunzi de mine. Și să nu care cumva să negi, căci nu sunt prost. Ar trebui să știi asta deja."

Simt că mi se face rău. Am o durere oribilă în piept, iar inima îmi bate nebunește, chiar dacă Darren a plecat deja de mult timp. Totuși, nu-mi pot calma nici mâinile tremurânde, iar vederea parcă mă lasă și ea, încet-încet. Nu mai pot distinge lucrurile din jurul meu, tot ce văd fiind expresia iubitului meu, expresia lui de neîncredere.

Dio Mio, cum am putut permite să se ajungă aici? Mi-am promis că nu voi lăsa ca secretul meu să intervină între noi, și exact asta s-a întâmplat. Ba mai rău, cine știe ce crede Darren că ascund de el! Nici măcar nu vreau să-mi închipui ce gândește în clipa asta despre mine, oriunde s-ar afla. N-ar fi trebuit să-l las să plece în starea în care se afla, dar, într-un fel, poate că e mai bine. Poate, în felul ăsta, se va calma și apoi se va întoarce, pentru a continua discuția. Și dacă nu se va întoarce? Dacă nu vrea să mă vadă prea curând? N-aș putea suporta să stăm atâta vreme despărțiți.

,,Crede-mă când îți spun că cel mai bine ar fi să fii sinceră cu Darren cât mai repede posibil. E mai bine să afle adevărul de la tine decât de la altcineva."

De data asta, nu ezit să fug la baie. Dau ușa de perete, fără să-mi pese că prosoapele care erau atârnate de aceasta au picat pe jos la grămadă, ridic colacul WC-ului și dau afară tot ce am mâncat azi. După aceea, mă sprijin de faianța rece a băii și îmi închid ochii deja înlăcrimați, căci am dat-o în bară rău de tot. Nici măcar nu știu cum aș putea remedia situația, în afară de a-i spune adevărul lui Darren. În același timp, încă nu mi-am adunat curajul pentru a-i dezvălui fapta pe care am comis-o. Pur și simplu nu pot, și mă urăsc pentru asta.

Îmi trec mâinile prin păr și încerc să mă liniștesc, inspirând și expirând. Din păcate, gândurile nu par să mă lase în pace, măcar pentru câteva minute. Dimpotrivă, mă simt atât de copleșită, încât am impresia că totul în jurul meu se dărâmă. N-am crezut că voi mai avea vreodată parte de o asemenea senzație, nu după ce am scăpat din calvarul la care m-a supus Beau. Totuși, de data asta, e diferit. De data asta, sunt victima propriilor mele greșeli. Eu sunt singura vinovată pentru situația în care mă aflu, singură m-am făcut să sufăr. Nu-l condamn absolut deloc pe Darren pentru că n-a mai putut sta în aceeași încăpere cu mine. Și eu aș fi simțit nevoia să iau o gură de aer, cât mai departe posibil. Totuși, de abia ce și-a revenit după criza pe care a făcut-o, iar gândul că umblă cine știe pe unde prin oraș de unul singur...

Parcă trezită la realitate, mă ridic de pe jos și mă întorc în sufragerie, unde mi-am lăsat telefonul. Pun mâna pe el și îmi sun singura prietenă pe care o mai am. După câteva secunde care au părut o eternitate, răspunde:

-- Mimi? S-a întâmplat ceva? --

Aproape că râd, căci n-a fost nevoie să spun nimic pentru ca Flo să știe pentru ce am sunat-o. Totuși, încerc cât pot să-mi ascund vocea tremurândă atunci când îi vorbesc:

-- Ăăă... Eu și Darren ne-am... Certat. --

Îmi șterg lacrimile ce dau să-mi curgă pe obraji și continui:

-- Chestia e că a plecat destul de nervos și... Știi și tu că a avut recent un episod... Nu vreau să i se întâmple ceva, sau să facă ceva, așa că, nu știu, mă gândeam că poate ar putea Axel să-l caute... -- mă bâlbâi eu, în speranța că Flo nu va cere mai multe detalii cu privire la motivul pentru care ne-am certat.