INFERNO

Șapte

Heaven

Dacă aș putea, și dacă ar fi posibil ca fața lui Vernon să fie o pernă, aș arunca-o de la balcon la cât de tare îl urăsc. Și chestia ce-a m-ai enervantă, bărbatul ăsta scoate ce-i m-ai rău din mine.

N-am vorbit cu el tot drumul până la vilă, am refuzat să-mi deschidă portiera, - nu că ar fi încercat - ieșind pe partea cealaltă a mașinii.

— Ar trebui să-mi mulțumești că te-am scos de acolo!

Îl aud spunând, și nu mă pot abține.

Pufnesc întorcându-mă spre el întrebând:

— Să-ți mulțumesc? De ce aș face-o?

Vernon îmi bate obrazul ușor cu degetul arătător.

— Pentru că ești o fată bună... și pentru că te-am scos din clubul ăla de perverși.

- Nu era nici un club de perverși.

Își dă ochii peste cap băgându-și mâinile în buzunar.

— Mhm, oare?

Tac puțin iar ochii mei se ațintesc asupra maxilarului lui proaspăt bierberit. Are o pată ciudată.

— Ce ai aici?

Întind mâna dar îmi prinde încheietura.

— Nu mă atinge.

Strâng pumnul și îmi retrag mâna încruntată.

Doamne, se poartă de parcă aș avea vărsat de vânt, sau nu știu ce altă boală. Înțeleg că mă crede respingătoare, dar asta este peste limită.

— Ești murdar de ceva pe maxilar, voiam să văd ce este! Atât.

— Nu-i nimic important. Du-te în casă.

— Nu-mi dai tu ordine.

— Ba chiar asta fac. Mișcă-ți popoul în casă Heaven!

Mârâie el pe un ton poruncitor.

Uram să fac ce îmi spunea. Nu era șeful meu, dar de când ne-am revăzut și de când a început treaba asta cu căsătoria, Vernon se crede superiorul meu. Și nu era.

— O să mă duc în casă când eu am chef!

— Și dacă îți zic eu că nu-mi pasă când ai tu chef? Ce o să faci?

Omul ăsta...omul ăsta ... o să-l distrug!

Respira Heaven, nu-l lăsa să te provoace, ești m-ai bună decât el.

Știam asta, dar chiar și așa voiam să-i dau pumni. Să-i șterg rânjetul ăla de pe față, privirea aia...care se uită la mine de parcă aș fi o glumă.

— Te urăsc! Mi-aș dori să-ți snopesc...

Mă opresc când observ că Vernon rânjește satisfăcut. Ochii lui căprui acum ușor întunecați mă privesc cointeresat și îmi pică fisa. Vrea să mă provoace. El vrea să-i vorbesc urât. Dar n-am să permit asta.

— Continuă îngeraș, de ce te-ai oprit?

— Mă duc în casă.

Mormăi eu auzindu-l cum râde gutural din urma mea.

— Ne vedem la noapte.

La noapte? Ce vrea să însemne asta? Oare ar trebui să-mi fie frică? Mi-a ajuns cât de mult m-a terorizat, dar știam că nu o să mă lase niciodată în pace.

♡♡♡

Mă încordez atunci când mă întorc de la duș iar Vernon Russo se află în camera unde dorm. Încremenită în prag înghit în sec întrebând încet:

— Ce cauți aici?

— Nimic important. Vroiam să mă asigur că ești în pat.

Este total neobișnuit ca Vernon să spună asemenea cuvinte. M-ai ales la adresa mea.

Mânjesc ochii.

— Care e scopul tău adevărat?

Mă dau la o parte când Vernon pășește spre mine. Se oprește în dreptul meu schițând umbra unui rânjet.

— Crede-mă. Nu vrei să-l ști...

Face o mică pauză trecându-și palma peste maxilar.

—... s-au cel puțin, nu încă.

Îl urmăresc cum iese din cameră cu ochii până când închide ușa. Îmi simt corpul relaxandu-se, și totuși sentimentul de panică încă persistă puțin.

Plec spre pat și ridic perna asigurându-mă că Vernon nu mi-a pus nimic prin așternuturi s-au sub pat. Îl credeam în stare,era imprevizibil, și înfricoșător.

Aparent, Vernon nu-mi pusese nimic prin așternuturi, dar tot trebuie să fiu precaută.

Mă pun în pat luându-mi telefonul uitându-mă pe social media până când dau de niște știri.

,,Tânăr dispărut în seara asta după ce se întorcea de la o petrecere"

O Doamne, mă întreb ce s-o fi întâmplat cu el? Știam că Italia este imprevizibilă, dar nu credeam că pot exista și dispariții în ceea ce privește oamenii.

L-as telefonul deoparte și îmi aranjez perna. Îmi las capul pe ea privind spre geam unde lumina lunii se oglindește perfect, până când în cele din urmă, somnul mă lovește.

♡♡♡

Mă încrunt când simt o adiere răcoroasă învăluindu-mi corpul. Deschid puțin ochii observând că fereastra este deschisă iar pătura mea este pe podea. Îmi aranjez breteaua pijamalei mele roz de mătase în complet cu sorți și îmi frec ochii. Încă este întuneric afară, așa că mă ridic încet din pat și închid fereastra.

Mă întorc înapoi spre pat ridicând pătura de jos însă mă opresc când aud podeaua scârțâind.

Instant frica pune stăpânire pe mine. Întotdeauna încremeneam atunci când auzeam sunete ciudate și știam că poate este vântul, s-au poate este însăși podeaua care...pe cine păcăleam? Nu găseam o explicație pentru sunetul care s-a auzit acum.

Înghit în sec și mă ridic încet de jos. Mă pun înapoi în pat trăgându-mi pătura până la umeri și forțându-mă să adorm la loc. Dar nu puteam. Încă auzeam sunete, scârțâitul podelei...tresar toată când aud ușa trântindu-se.

Mă ridic pe fund căutând cu ochii prin cameră. Nu era nimeni. Doar eu. Știam că e mâna lui,doar aveam nevoie de dovezi.

— Știu că ești aici! Lasă-mă în pace!

Strig eu prin cameră, dar nu-mi răspunde nimeni. Poate că am eu vedenii, s-au poate îmi joacă mintea feste, par o nebună care vorbește singură.

Nu ești tu nebuna Heaven, el este nebunul care te terorizează.

Aștept câteva clipe într-o liniște totală. Răsuflu ușurată și mă culc la loc. De data asta cumva somnul mă cuprinde din nou, dar nu durează mult pentru că aud iar un scârțâit însoțit de un râset gutural.

Deschid ochii fiind toată încordată. Nu mă mișc iar de la toată panica care se acumulează în mine și la silueta neagră care stă într-un colț întunecat al camerei.

Îmi simt corpul moleșit în timp ce silueta se apropie de mine iar înainte ca totul să se întunece văd chipul neclar al omului venit din infern, rânjind la mine.