INFERNO

Treizeci și opt

Vernon

Două săptămâni m-ai târziu, eu și Heaven ne mutăm în nouă noastră casă. Totul este gata și aranjat după cum îmi place mie. Adică, nouă. Da, m-am asigurat că și gusturile lui Heaven să se includă în disain.

Acum, puteam trăii doar noi doi, departe de familia mea care îmi tot punea bețe în roate. Acum, soția mea examinează tot iar mie îmi vine să mă umflu în pene pentru ce am reușit să fac.

— Ai pus tapet gri în salon...nu mă așteptam să se asorteze așa bine.

— Voiam să-l fac negru, dar m-am gândit că va fi prea gotic.

Heaven chicotește și îmi dă o îmbrățișare. O face des, și chiar îmi place, este... plăcut.

— Să ști că, acum ești a mea și nu o să scapi de mine așa ușor.

— Cine a spus că vreau să scap de tine? Ești totul pentru mine Vernon...

Îmi mângâie ușor obrazul.

—... n-am să renunț la tine.

— Nici eu nu voi renunța la tine, n-am făcut-o niciodată.

Stăm îmbrățișați o vreme, până când Heaven mă ia de mână și o lipește de pieptul ei. Este plăcut ca mâna mea să fie între sânii ei, îmi place, însă nu asta e ideea.

— Știu că noi doi am avut experiențe neplăcute în trecut, și nu pot să cred că acum suntem căsătoriți, însă...poate așa ar fi trebuit să se întâmple.

— Să bag frica în tine ca să te fac să mă iubești?

— Mmm...nu chiar. Vreau să spun că, poate așa ar fi trebuit să fie, să ne descoperim cu adevărat unul pe celălalt, să ne dăm seama că, chiar dacă suntem diferiți, funcționăm împreună.

Zâmbesc la colțul gurii și îmi trec degetele prin părul ei.

— Ca alb și negru?

Zâmbește.

— Da, ca alb și negru, sau ca binele și răul. Binele nu poate să existe fără rău, așa cum răul nu poate exista fără bine...

Tocmai realizez cât de norocos sunt să o am pe Heaven ca soția mea. Este atât de înțeleaptă. Dulce... amabilă... băgami-aș, clar o să fie mama copiilor mei. O mamă excelentă.

— ... așa suntem noi doi Vernon.

— Ți-am spus vreodată cât de fericit sunt că m-am însurat cu tine?

Heaven se îmbujorează puțin.

— Și tu mă faci fericită.

Mergem împreună pe canapea, iar ea se ghemuiește lângă mine lasându-și capul pe umărul meu.

— Te iubesc.

Murmură ea încetișor.

— Și eu te iubesc scumpo.

Cred că tot coșmarul vieții mele, tocmai ce s-a transformat într-un vis. Un vis din care nu vreau să mă m-ai trezesc niciodată.

Heaven are dreptate, poate că...a trebuit să mă port puțin sever cu ea, ca să-mi dau seama cu adevărat cât de mult mi-o doream.

Și trebuie să recunosc că, de fiecare dată când stăteam singur în camera mea, uitându-mă la poze cu ea, îmi imaginam cum ar fi fost să stea lângă mine, relaxată, și să-mi spună că este a mea. Să mă iubească, să-l iubească pe Vernon ce-l defect nu să se teamă că aș putea să o rănesc.

— Ești a mea, așai?

— Mereu am fost a ta! Dintotdeauna.

Închid ochii zâmbind. Oficial, asta era ce-a m-ai bună zi din viața mea.