Pe valuri și viteză

Pasiuni ascunse

Când Erika șopti numele fratelui său, silueta din colțul întunecat își ridică încet capul. Lumina slabă a lanternelor îi dezvălui chipul bărbatului. Pentru o clipă, inima Erikei păru să înghețe – ochii acelui bărbat păreau să fie aceiași cu ai fratelui ei, dar trăsăturile îi erau slăbite, chipul plin de cicatrici, iar barba nerasă îi acoperea o mare parte din față. „Matteo?" întrebă din nou, sperând că în sfârșit îl găsise.

Bărbatul încercă să se ridice, dar se clătină, fiind vizibil slăbit și dezorientat. Erika se grăbi spre el, dar înainte de a putea să îl atingă, Marco îi puse mâna pe umăr, oprind-o. „Erika, fii atentă. Nu știm sigur dacă este Matteo sau cineva care doar seamănă cu el."

Erika ezită, dar apoi îi văzu ochii – acei ochi pătrunzători, de un albastru intens, pe care îi recunoștea din copilărie. „Matteo, sunt eu, Erika. Am venit să te aduc acasă."

Bărbatul își deschise buzele crăpate și murmură, cu o voce abia auzită: „Erika... ești tu?" Cu aceste cuvinte, toate îndoielile dispărură. Era fratele ei, și, deși fusese schimbat de anii de captivitate, legătura lor rămânea intactă.

Alessandro și Marco își încordară atenția, privindu-l pe bărbat cu suspiciune, dar Erika se apropie și îl îmbrățișă strâns, simțind cum toate temerile și suferințele acumulate în acești ani se evaporă într-o secundă. „Te-am găsit... în sfârșit te-am găsit."

După acest moment emoționant, grupul își dădu seama că timpul era esențial. Nu știau cât de curând ar putea fi descoperiți, așa că deciseră să acționeze rapid. Alessandro îi aruncă lui Marco o privire semnificativă. „Trebuie să ieșim de aici cât mai repede. Dacă cineva află că l-am luat pe Matteo, s-ar putea să ne confruntăm cu mai multe probleme decât am anticipat."

Cu Matteo sprijinit de Erika și Marco pe post de protecție, grupul ieși din clădire, încercând să se strecoare neobservați. Atmosfera era tensionată, iar fiecare foșnet al frunzelor părea să amplifice pericolul.

Pe măsură ce se îndepărtau de clădire, Erika nu putea să nu simtă un val de ușurare. Dar această ușurare fu de scurtă durată. Din spatele lor se auzi brusc zgomotul unor voci și pași grăbiți. Alessandro se întoarse rapid, observând câteva siluete care se apropiau rapid. „Am fost descoperiți. Trebuie să ne mișcăm!"

Fără să mai stea pe gânduri, grupul începu să alerge prin pădure, ghidându-l pe Matteo cât de bine puteau. Însă starea sa fizică precară făcea fuga dificilă. „Nu vom putea ține ritmul mult timp," spuse Marco, cu o voce gravă. „Trebuie să găsim o cale de ieșire cât mai repede."

Erika simți cum teama îi strânge inima. Dacă nu ar fi reușit să scape acum, ar fi putut să-l piardă pe Matteo din nou, poate pentru totdeauna. Alessandro, observând panica din ochii ei, încercă să îi liniștească. „Erika, am fost în situații grele înainte. Vom reuși și de data asta."

Dar chiar și Alessandro părea să fie îngrijorat. Siluetele care îi urmăreau erau acum mai aproape, iar numărul lor părea să crească. Marco aruncă o privire în jur, căutând o posibilitate de evadare. Într-un final, observă o cărare îngustă care cobora spre o vale. „Acolo! Dacă reușim să ajungem la vale, am putea găsi un loc unde să ne ascundem sau chiar o mașină."

Fără să mai piardă timp, grupul se îndreptă spre cărare, dar urmăritorii lor erau acum aproape de ei. Începură să se audă strigăte și, curând, câteva focuri de armă răsunară în aer, spărgând tăcerea pădurii. Erika simți cum adrenalina îi cuprinde întregul corp, iar picioarele îi păreau să nu o mai asculte. Alessandro o împinse înainte. „Erika, continuă să mergi! Nu te opri!"

Cu eforturi supraomenești, reușiră să ajungă la vale, dar focurile de armă nu conteneau. „Nu mai avem mult!" strigă Marco, dar chiar atunci un glonț trecu periculos de aproape de ei, lovindu-l pe Alessandro în umăr. Strigătul lui de durere o făcu pe Erika să se oprească brusc. „Alessandro!" țipă ea, văzându-l cum se prăbușește la pământ.

Marco îl apucă pe Alessandro, trăgându-l cu forță. „Nu avem timp! Trebuie să continuăm!" Erika era în pragul panicii, dar instinctul de supraviețuire o împinse să meargă înainte.

Ajunși într-o zonă mai densă a pădurii, reușiră să găsească un mic adăpost natural format din stânci. Acolo se opriră, cu toții gâfâind și încercând să își revină din șoc. Alessandro era întins pe jos, cu mâna strânsă pe umăr, încercând să își oprească sângerarea. Erika se apropie de el, lacrimile începând să îi curgă pe obraji. „Alessandro, te rog... te rog să fii bine."

Alessandro o privi printr-o ceață de durere, dar își găsi puterea să zâmbească slab. „Sunt bine... doar o zgârietură. Promit că voi fi bine."

Marco verifică împrejurimile, ascultând pentru a detecta mișcările inamicului. „Cred că am reușit să îi pierdem pentru moment. Dar nu putem rămâne aici mult timp. Trebuie să găsim ajutor medical pentru Alessandro și să ne asigurăm că Matteo este în siguranță."

Cu inima încă strânsă de frică și durere, Erika își dădu seama că această călătorie era departe de a se termina. Reușise să-și regăsească fratele, dar costurile erau mari, și provocările nu se sfârșiseră. În acel adăpost mic, sub cerul înnorat, Erika se simți mai hotărâtă ca niciodată să lupte pentru cei pe care îi iubește. Fără să știe exact ce îi așteaptă, era pregătită să înfrunte orice obstacol pentru a-și proteja familia și pe Alessandro, care devenise o parte esențială a vieții ei.