Un secret sângeros

Spre necunoscut

Ceasul arată ora șapte și două zeci de minute dimineața și lumina zorilor nu întârzie să apară dar parcă simt întuneric înăuntrul meu, nu am putut mânca sau dormii, sunt șocată dar în același timp intrigată de tot ceea ce se întâmplă, căci o noapte normală de septembrie s-a transformat într-un coșmar. Mi-am pus pe mine o rochie roșie din dantelă lungă cu crăpătură pe picior și un sacou negru scurt până la coapse, ghete cu toc îmblănite cu negru și atingeri roșii la fermoar, părul meu lung negru l-am prins într-un coc prea strâns și pentru că eu sunt destul de înaltă am ales să pun o eșarfă lungă în jurul gâtului să mai taie din înălțime, dar am lăsat semnul din naștere de pe gât dezgolit, cu o pereche de ochelari albi la ochi de soare care să îmi ascundă cearcănele:
  - Melia, drumul e închis în apropiere de gară, trebuie să mergi pe jos de aici.
Mă întorc spre bancheta din spate să îmi iau nelipsita mea geantă albă și cu un entuziasm pe care nu l-am mai avut până acum spun:
  - Dominik, îți mulțumesc că mai adus, o să încerc să găsesc cat mai multe răspunsuri, sper să fie aceeași oameni care au lucrat azi-noapte căci ei au văzut totul.
  - Nu-ți face griji, și te rog să ai grijă. Siguranța ta e cea mai importantă, sună-mă dacă ai nevoie de ceva.
Dau din cap aprobator și ies din mașină luându-mi ochelarii de la ochii. În fața gării erau foarte mulți oameni cu valize, unii erau în grabă, în timp ce alții își beau cafeaua în liniște fumând și pufăind de oboseală. Locul unde s-a întâmplat accidentul era înconjurat de bandă galbenă cu negru ca și cum ar fi locul unei crime ceea ce mi s-a părut ciudat, scot din geantă agenda și un pix și mă uit în jur „nu recunosc pe nimeni aici" îmi spun în gând și trec pixul prin păr, era atât de rece afară dar adrenalina mă făcea să nu simt frigul. Mă gândeam cum aș putea să încep? Gara e una mică dar servește pe drumuri lungi, multe stații, multe trenuri si nimeni cunoscut. Fac un pas înainte înspre șinele de tren când deodată aud:
   - Domnişoară, nu aveți voie aici.
   Era acelaș controlor de noaptea trecută care ma întrebat unde mă duc:
  - Bună dimineața sunt Melia Hart de la Rise Newspaper Lands, oare aș putea să vă iau un interviu legat de ce s-a întâmplat azi-noapte? Controlorul și-a dat șapca jos și își aranja părul, puteam vedea urechile roșii de frig și oboseala din ochii lui:
  - Sunteți femeia menționată de bărbatul care a sărit în fața trenului...
  - Da, și voiam să știu dacă ați văzut pe cineva suspect pe aici după incident?
  - În toată agitația aia toți păreau suspecți.
  - Cineva care să fi ridicat un semn de întrebare?
  - Era un bărbat...imediat după ce ați plecat a inspectat șinele de tren, a făcut o poză cu aparatul, după a dispărut în fumul locomotivelor.
  - În ce era îmbrācat? Spun eu și notez totul în agendă.
  - Poate un sacou gri, cu o căciulă neagră și pantaloni de stofă băgați în gheată, înalt și foarte slab.
  - Avea un accesoriu anume ce va făcut să îl țineți minte?
  - Un ceas la mână, ceva scump la care se tot uita.
  - Și până să plecați acasă a mai venit?
  - Acasă? Nu am plecat acasă încă, am ordin să stau aici până ajunge criminalistica să îmi pună și ei niște întreabări, sunt aici de ore bune...
  - A luat cineva trenul dinspre Lacoste spre motelul CountryRoad?
Controlorul s-a uitat în jur și ma luat de mână:
  - Doamna de la bielete e în pauză, putem merge să vedem ce bilete s-au cumpărat azi-noapte.
Fața mi s-a luminat, și într-o bătaie de inimă intru în birou:
  - Trebuie să ne grăbim, spuse controlorul și deschise un caiet:
  - Spre motelul CountryRoad au fost cumpărate cinci bilete, unul la ora nouă jumate seara de către o femeie cu trei copii și celălalt de un bărbat pe nume Carol Graham, care trebuia să plece la ora trei jumate dar trenul a avut întârziere deci a plecat la ora cinci dimineața.
- Dar eu biletul l-am găsit la ora cinci aproape de şase...deci nu poate fi el.
- Ce bilet?
Mă așez pe scaun și încep să îmi pierd răbdarea:
- Nu mai înțeleg nimic, și mama cu acei copii, nu avea numele trecut pe listă la motel, deci nu s-a cazat acolo azi-noapte, oare unde a putut merge?
- Multe femei se cazează sub un nume fals la acel motel, am înțeles că le este frică de foştii bărbați, și încearcă să se adăpostească acolo, poate și-a protejat copiii...
Mă ridic brusc de pe scaun, și tip în gura mare:
- Andrea Natelien! Era singura femeie cazată la hotel. Trebuie să plec.
Trântesc ușa în urma mea și pe sunetul tocurilor care erau prea zgomotoase pentru ora dimineții mă îndrept spre telefonul public, formez numărul lui Dominik și cu un zâmbet pe buze bucuroasă că în sfârșit am găsit de unde să încep zic:
  - Dominik, Andrea Natelien, femeia cazată înaintea noastră, a venit cu trenul de la gară la motel, la ora nouă seara ieri, înainte de incident.
  - Dar atunci înseamnă că ea nu a fost pe peron când s-a întâmplat.
Zâmbetul îmi dispare de pe față și cu o voce joasă spun:
  - Mai era un singur bărbat care a plecat la cinci că a avut trenul întârziere...Dominik, mă mai uit în jur și dacă aflu ceva te sun.
Închid apelul și mă uit în jur, nimic suspect...totul era încă acoperit de ceață iar ceasul era opt dimineața, îmi pierdeam răbdarea și energia, știam că investigația asta nu avea să ducă nici unde, dar cu ultima putere pe care o aveam în mine intru într-o  toaletă:
  - Nu merge să trageți apa la toaleta aia, încercați în mijloc îmi spune o femeie mai scundă și cu părul tuns scurt roșu.
  - Mulțumesc, am pierdut ore bune pe aici și sunt foarte obosită.
  - Te înțeleg, de când cu incidentul de azi-noapte suntem înconjurați de poliție și muncim din greu.
  - Lucrați aici?
  - Da, la bilete spuse în timp ce se spăla pe mâini.
  - Am înțeles că și trenurile au întârziere din cauza asta, de exemplu trenul spre motelul CountryRoad.
  - Trenul acela nu a avut întârziere, a plecat la ora trei fix și a ajuns chiar mai repede, la patru jumate.
  - Cu o oră înainte să găsesc biletul...
  - Poftim?
  - Nimic...mulțumesc frumos de informație!
  - Cu plăcere și ai grijă de tine, stai cât mai departe de şine.
De ce a mințit controlorul și unde se află acum? Fac pași repezi spre peroane și mă uit în jur, nici urmă de bărbat, ba chiar era mai liniște ca niciodată, era doar un tren staționat și nici un om în jur, am atâtea întrebări...bărbatul care s-a aruncat în fața șinelor, biletul de la hotel, controlorul...gândurile îmi erau încâlcite și mă gândeam cine era Carol Graham, de ce a luat un bilet spre CountryRoad, de ce nu era numele lui pe listă la hotel dar era numele Howard, să fi folosit un nume fals? Dar Howard e, după cum a zis Dominik un om de afaceri și lucrează pentru tata.. „am ajuns într-o situație foarte urâtă, o să public întâmplarea în ziar și cu puțin noroc poate o să mă sune tata" îmi spun în gând, pun agenda înapoi în geantă și mă îndrept spre person să iau trenul spre New Lands care pleacă în zece minute, am pierdut timp dar am câștigat un nou suspect. Mă îndrept spre necunoscut și aș minții dacă aș spune că nu mă satisface această situație.