O nouă eră

7. O schimbare

Zbor către nicăieri, propulsată de ale mele gânduri,
Din combustibili fosili despre care, printre rânduri,
putem spune că nu produc poluare
Decât în mințile celor conștienți de ce
În a noastră zare putem vedea... sfârșitul.

Am făcut intoxicație de la atâtea gânduri și strig după ajutor,
Dar ceilalți sunt surzi și-mi spun că-i doar o simplă defecțiune de motor,
Că e vina mea că m-am hrănit cu ele, nu a lor că nu mi-au dat alte opțiuni,
Nu pare că în lumea lor vor ajunge și alte noțiuni
Despre cum nu poți blama un individ pentru greșeli societale,

Fiindcă așa vei produce generații întregi de ființe prea banale,
Pe care le-ați ademenit cu simple slogane,
Ce vor încerca să fie altfel și vor sângera,  vulnerabili în fața acestui mârșav complot,
Presați să facă ce nu puteau face din start, simțindu-se ca niște idioți
Pe care i-ați mințit fără grijă, crezând că soluțiile vor veni din spațiu,
Dar la ce să te poți aștepta de la unii oameni, care nu știu
Altceva decât să distrugă ecosisteme întregi, jonglând de la un iaht la altul,
Ce se uită arogant către noi, vrăjindu-ne că noi putem face saltul
Pe care ei trebuiau să-l facă din anii '70,
Au preferat însă să le spună oamenilor de știință, cu ochii seci,
Că afacerile lor sunt mai importante decât liniștea nepoților.

Deși stratul de ozon e mai bine păstrat, asta nu ne-a salvat
De tot ceea ce urmează, sper că sunteți pe fază
Fiindcă noi suntem nepoții și tot noi suntem de vină,
Că n-au putut ei să ne asigure un viitor fără o astfel de climă,
Acțiuni majore se cer a fi făcute, nu speranțe la tehnologii minune
În timp ce noi nu ne putem opune
Tentației de a deschide telefonul,
Care să ne țină isonul
În opinii politice de care n-avem nevoie
Sau distracții deșarte ce nu le putem lăsa de bună voie,
Toate sunt distrageri de la realitate
Ca între noi să nu mai fie unitate,
Ideea că nu putem colabora nici măcar când viața noastră depinde de asta
Le dă bogaților o putere mai mare în a ne distruge și de data asta.

Eu îi tot avertizez pe ceilalți că voi ateriza forțat,
Dar ei tot mă învinuiesc că pilotez prost, ba chiar m-au amenințat
Să nu îndrăznesc să cobor, că voi fi alt pilot ratat,
Și eu și sutele de mii, care nu sunt încă orbi
Și urlă disperați să fie și ei salvați,
Dar tot noi suntem de vină că ne-ați creat motoare slabe,
Și ne-ați aruncat în lume, cu un combustibil toxic pe bază de cărbune,
Tot nouă să ne fie rușine că ne-ați impus idei nebune,
În care să putem trăi la fel ca voi și poluarea să dispară în neant
Toți ingineri, avocați și doctori, apoi... scursuri nefericite, căzute în vreun șanț
Între noi și voi poate exista un liant,
Însă nu vrea nimeni să riște în a strica un mediu fragil, fals ambiant,
Căci în curând va deveni tot ce ne-a mai rămas,
Și așa ne vom întoarce de unde-am plecat:
După o viață cu internet vom ajunge din nou fără curent,
Unde doar amintirile ne vor ține în viață,
Fiindcă războiul pentru hrană va fi prea dur, aparent,
Ca să mai putem fi sinceri cu noi, în boarea groazei, și să spunem
Că puteam evita toate astea, dacă... ne păsa la timp, totuși, încă putem propune
O schimbare.

Dar când oare ne vom mobiliza suficient pentru așa ceva?
N-am să vă divulg răspunsul meu, în parte pentru că-l știți deja,
Noi încă țipăm din cer, speriați de ce vedem pe Pământ,
Privim cum casa noastră se transformă într-un mormânt,
Urcați și voi cu noi, să puteți vedea
Cum se dezlănțuie sub ochii noștri nerorocirea,
Vă somez să încercăm să facem ceva,
Acum, cât încă vom mai putea.

Mâine e incert.