Falling into your darkness

Capitolul 17

            ———— Helen ————

    Același Mercedes G-Class, impozant și elegant, stătea în fața mea la baza scărilor, exact așa cum l-am văzut în prima zi în care ne-am întâlnit. Mașina părea o prelungire a puterii lui Dante, iar acum, în lumina slabă a apusului, avea un aer aproape nerealist, ca o umbră de lux care mă ademenea într-o lume în care nu aveam loc.

   Dante se îndreaptă rapid spre mine, pașii săi grei, încrezători, aproape că îmi răsună în piept. Cămașa lui neagră se întinde pe umerii bine conturați, iar privirea lui rămâne fixată pe mine cu o intensitate care mă face să simt cum îmi tremură respirația.

   Când ajunge în fața mea, își întinde brațul și apucă ușa, deschizând-o fără un cuvânt. Un gest simplu, dar încărcat de o putere pe care nu o pot ignora. Mă uit o clipă la el, iar atunci ochii lui mă prind într-un clește de metal, ca o promisiune nespusă, dar clară.

— Mulțumesc, șoptesc.

   Se așează pe scaunul șoferului, iar mașina prinde viață cu un zgomot de motor care sfâșie tăcerea. Luminile orașului palidează pe fereastra din față, lăsând în urmă străzile pustii care păreau să ne înghită. Cu fiecare kilometru care trece, întunericul se adâncește, iar umbrele nopții ne înghit pe amândoi, ca și cum am devenit o singură entitate în acest drum în continuă schimbare.

— Cât vom sta aici? întreb, dorindu-mi parcă să sparg tăcerea apăsătoare ce se lăsase între noi, neînțelegând încă ce caut în locul ăsta, cu el.

   Dante își întoarce capul spre mine, ochii lui ascunzând o neliniște pe care nu o arată niciodată, dar care, pentru o fracțiune de secundă, își face apariția. Se joacă cu volanul, rămânând tăcut câteva secunde, iar răspunsul său vine într-un sfârșit, simplu, aproape sec:

— Două zile.

   În ciuda incertitudinii și a fricii de necunoscut care se adună în mine, auzindu-i cuvintele, mă simt cumva ușurată. Mă voi întoarce acasă după două zile, într-un loc care mă definește, mă protejează, chiar dacă nu am control asupra ceea ce se întâmplă acum.

   Dar Dante nu se mulțumește cu un răspuns simplu. Privirea lui se schimbă când mă vede relaxându-mă, ca și cum ar fi observat fiecare fior al meu. Își pune mâna peste mana mea, încruntându-se, iar vocea lui devine mai gravă, cu o întorsătură de siguranță care mă neliniștește.

— O să devină casa ta, Helen, cât de curând, continuă el, fără să mă privească direct, dar cu o hotărâre în voce care îmi face pielea să tresară. Doar îți mai dau timp să termini anul ăsta.

— Știi care e problema ta, Dante? îi spun, lăsând sarcasmul să-mi curgă în glas. Nu poți accepta că cineva ar putea să nu te dorească. Ego-ul tău e atât de mare, încât ai nevoie ca lumea să se învârtă în jurul tău. Iar eu refuz să fac parte din lumea ta.

— Nu te vreau în lumea mea, iubito. Tu ești lumea mea. Nu vezi? Tot ce fac, fac pentru tine. Și dacă încă nu înțelegi, îmi voi petrece tot timpul care mi-a rămas ca să te conving de asta.
   
   O durere îmi strafulgera direct în dreptul inimii raspundindu-se in restul corpului . "Nu, Helen, nu! Nu poti sa faci asta! Ti-ai promis asta. "

— Ceea ce faci nu e pentru mine, Dante. E pentru tine. Pentru dorințele tale egoiste, pentru obsesiile tale bolnave.

Se apropie de mine, iar distanța dintre noi devine insuportabil de mică. Îmi simt respirația accelerând, dar refuz să mă las intimidată.

— Dacă asta crezi, atunci nu mă cunoști deloc, șoptește el, privindu-mă direct în ochi. Și te asigur că o să-ți arăt exact cine sunt... și cine suntem noi împreună.