Falling into your darkness

Capitolul 16

                     ————Helen————

Motorul mașinii toarce constant, dar în capul meu e un haos. Mă simt prinsă între furie, confuzie și o frustrare de nedescris. Îl privesc din lateral, dar Dante e liniștit, stăpân pe situație. Prea stăpân. De parcă întreaga lume i-ar aparține, iar eu nu sunt decât o piesă din puzzle-ul lui perfect orchestrat.

Îmi mușc buza, încercând să-mi maschez furia. Controlul a fost întotdeauna cel mai mare atu al meu. Controlul oamenilor, situațiilor, chiar și al emoțiilor mele. Nimeni nu mă poate înfrunta fără să plătească. Și totuși, Dante... Dante nu se joacă după regulile mele.

— Nu ai dreptul să faci asta, îi spun, vocea mea calmă, dar încărcată de o furie abia stăpânită.

Își ridică colțurile buzelor într-un zâmbet care îmi răstoarnă stomacul. Oh, Dumnezeule, cât de mult urăsc zâmbetul acela.

— Dreptul? repetă el, cu un ton care mă face să vreau să-i dau un pumn. Iubito, noi doi nu vorbim despre drepturi. Vorbim despre ceea ce trebuie să fie.

Îmi încrucișez brațele, forțându-mă să-mi păstrez masca intactă.

— Și ce trebuie să fie? îl întreb, ridicând o sprânceană. Curiozitatea mea reală e mascată de sarcasm.

Mă ignoră, dar mâna lui părăsește volanul și se sprijină nonșalant pe schimbător, aproape atingându-mi genunchiul. Gestul e suficient să mă irite la culme, dar decid să nu reacționez.

Nu-i voi da satisfacția asta.

— Asta, continuă el în cele din urmă, arătând cu un gest vag spre noi doi. Faptul că tu ești aici. Faptul că ești a mea.

Râd scurt, rece, lăsându-mi capul pe spate.

— A ta? repet, cu un zâmbet fals pe buze. Dragul meu, nu mă posedă nimeni.

Dante râde scurt, dar râsul lui nu e amuzat. E periculos. Știu sunetul acela – e sunetul unui prădător care știe că victoria e aproape.

— Așa te vezi, nu-i așa? întreabă el, cu o voce scăzută, aproape seducătoare. O femeie de necontrolat. Mai puternică decât oricine.

Îl privesc din colțul ochilor. Își sprijină coatele pe volan și își întoarce capul spre mine, privindu-mă intens.

— Problema ta, iubito, e că ți-e frică de adevăr, continuă el. Știi că nu ești atât de rece pe cât vrei să pari. Știi că te afectez mai mult decât ar trebui. Și asta te înnebunește, nu-i așa?

Mâna lui alunecă de pe schimbător și îmi prinde bărbia, forțându-mă să-l privesc.

— Lasă-mă, îi spun, cu un ton care ar trebui să sune autoritar, dar tremurul din voce mă trădează.

Zâmbetul lui se lărgește. Oh, cât urăsc zâmbetul acela.

— Nu, răspunde el simplu. Nu pot să te las. Și, sincer, nici nu vreau.

Încerc să-mi smulg bărbia din mâna lui, dar e ca o menghină. Privirea lui îmi arde pielea, iar ochii lui – acei ochi întunecați care par să mă citească mai bine decât mă citesc eu – nu se dezlipesc de ai mei.

— Să-ți fie clar, Dante, îi spun, cuvintele curgând ca o lamă de gheață. Nu sunt prada ta.

Râde scurt, iar mâna lui mă eliberează într-un gest lent, controlat.

— Nu, răspunde el, revenind la volan și pornind din nou mașina. Nu ești prada mea. Ești regina mea. Diferența e că reginele nu-și părăsesc niciodată regele.