Falling into your darkness

Capitolul 11

                       ————Helen————

-Îți place să te joci, îngeraș? întreabă el, un zâmbet sarcastic jucându-se pe buzele lui. Tonul lui este plin de provocare, dar sub acel zâmbet se ascunde o furie care mă sperie.

Înghițindu-mi saliva, încerc să-mi păstrez calmul în fața lui Dante, dar tremurul din interior mă trădează. O parte din mine vrea să fug, să ies din această cameră și să dispar în mulțimea din club, dar o altă parte, mai întunecată, este fascinată de intensitatea lui. Mă simt prinsă între teamă și o curiozitate periculoasă, ca și cum aș fi atrăgată de un magnet.

Ochii lui negri par să pătrundă în adâncul sufletului meu, căutând slăbiciuni, iar eu simt că nu am nimic de ascuns. O undă de anxietate îmi străbate corpul. De ce trebuie să fie atât de periculos și de seducător în același timp?

Sigur, voi detalia de la început pentru a construi tensiunea și emoțiile personajului principal, folosind perspectiva ei:

- Ce joc? îl întreb serioasă, încercând să par calmă, dar simțind cum un fior rece îmi străbate corpul. Încerc să-mi țin vocea fermă, însă privirea lui mă face să mă simt mică, expusă.

- Haide, îngeraș. Vocea lui e joasă și tăioasă, cu o nuanță de batjocură care îmi crește tensiunea din corp. Se apropie încet, pas cu pas, ca un prădător care își urmărește prada. Știu că te prefaci că ești într-o relație cu blondul ăla. Simt cum îmi fierbe sângele la cuvintele lui, dar nu mă mișc. Blondul ăla căruia o să-i rup coastele bucată cu bucată dacă te mai atinge.

Inima îmi bate tare. Simt cum mi se strânge stomacul, dar nu îmi permit să-i arăt frica. Nu-l crede, nu îl lăsa să te controleze, îmi spun în minte. Dar tonul lui, atât de calm și calculat, îmi sapă încet încrederea. Nu pot să îi răspund pe măsura lui. Nu acum.

- Nu știu despre ce vorbești. Încerc să îmi ascund nervozitatea, dar vocea mea sună prea tremurată. Îl iubesc pe Logan. Fiecare cuvânt pare scos cu greutate, dar îl rostesc totuși, încercând să îmi păstrez un fir de autoritate. Logan... el e tot ce vreau.

Îmi ridic bărbia, dar inima îmi sare o bătaie când văd zâmbetul lui întunecat, plin de răutate. Un zâmbet care spune mai mult decât ar putea spune oricare din cuvintele lui. De ce mă privește așa? Cum poate să mă facă să mă simt atât de mică, de vulnerabilă? Știe deja că mint.

- A da? spune, iar în vocea lui simt cum fiecare cuvânt are intenția să mă taie ca o lamă fină. Atunci presupun că te-a atins și el, nu? Își încordează maxilarul, iar privirea i se întunecă. E mai mult o provocare decât o întrebare. Mă simt prinsă între adevăr și minciună, dar trebuie să-mi mențin măcar o fărâmă de aparență.

- Da. Vocea mea sună slabă, de parcă nici eu nu aș crede ceea ce spun. De ce am spus asta? De ce joc jocul ăsta periculos cu el? Știu că îmi vede nesiguranța. O simt în fiecare nerv din corp. Mă învăluie tăcerea dintre noi, dar el n-are nevoie de mai mult.

- Minți. Cuvintele lui sunt reci și sigure. Știu că o faci. Se apropie și mai mult, atât de aproape încât îi pot simți respirația caldă pe obraz. Știu că nu ți-ai dat și nu o să-ți dai drumul pentru nimeni în afară de mine.

Îmi țin respirația. Nu... nu e adevărat. Vreau să protestez, să mă apăr, dar ceva în vocea lui mă paralizează. De ce nu pot să vorbesc? Îl privesc în ochi, dar privirea lui e atât de intensă, atât de sigură pe ea, încât mă simt de parcă sunt înghițită de întunericul care o emană. Simt cum îmi pulsează frica, dar nu e doar frică. Nu. Nu pot să simt asta. Nu pentru el.

Tăcerea mea îi confirmă suspiciunile. Își înclină capul, observându-mă ca pe o jucărie stricată, cu acel zâmbet înfiorător pe buze.

- Ți-a mâncat pisica limba? mă întreabă, iar tonul lui este atât de calm, încât simt cum un nou val de frică îmi strânge pieptul. O să ți-o mănânc eu dacă mă mai minți. Râsul lui devine un mârâit, aproape animalic, iar privirea lui mă face să tremur, fără să pot controla asta. De ce îmi pierd controlul atât de ușor în fața lui? Nu e frică. Sau nu doar frică. Ce se întâmplă cu mine?