Falling into your darkness

Capitolul 6

-——-Helen———-

Nu-mi vine să cred că m-am pierdut în halul ăsta aseară. Cum am putut să-mi las masca să cadă? Mi-e greață doar gândindu-mă la asta. Nu rușine... nu, asta e un sentiment care nu mă atinge, dar... dispreț. Dispreț pentru mine însămi. Am fost slabă. Am permis să mă simt... să mă pierd în fața lui. Asta nu o să se mai întâmple niciodată.

   Îmi deschid un ochi. Vreau să știu unde sunt, dar în același timp mi-e frică să văd. Nu de el, nu de situație, ci de faptul că am cedat controlul aseară. Controlul e totul. Fără el, sunt doar o marionetă – și eu nu sunt marioneta nimănui.

   Îl simt. Respirația lui e calmă, regulată. Îi simt pieptul tare sub fața mea, iar brațul lui, ca o menghină, mă ține blocată. Strânsoarea lui nu mă lasă să mă mișc. Încearcă să mă posede chiar și acum, în somn. Disperarea asta... mi-e scârbă. Îl aud cum pufaie. Se odihnește, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar eu știu mai bine. Eu nu o să uit.

   Încerc să mă retrag din brațele lui. Nu pot să rămân aici, lipită de pielea lui, de căldura lui care mă sufocă. Strânsoarea lui mă ține în loc. Îmi mișc mâna spre brațul lui, încercând să-i eliberez strânsoarea. Trebuie să ies de aici.
   De ce mă simt așa? De ce simt nevoia să fug? Eu nu fug. Dar acum... ceva e greșit. Simt presiunea abdomenului meu, simt cum penisul lui apasă acolo, iar asta îmi provoacă o stare de repulsie. De ce mă afectează asta?

    Cum am permis asta? El, cu obsedarea lui bolnavă, cu ideea că poate să mă posede. M-a făcut să devin slabă pentru o clipă, iar acum... acum trebuie să scap. Trebuie să mă recompun, să fiu iar eu.

Cine dracu doarme dezbrăcat când stă în aceeași cameră cu o persoană străină? Aproape că îmi vine să râd. Dar e un râs rece, tăios. Oare așa face cu fiecare femeie? Sunt sigură că da. Tiparul lui e clar – controlează, seduce, consumă și apoi își exercită puterea. Nu putea dormi în altă cameră? Desigur că putea. Dar a ales să fie aici, să mă țină prinsă în strânsoarea asta. Un joc pe care îl crede câștigat.

Îmi înghit orice urmă de iritare și îi vorbesc cu un calm perfect.

— Domnule Rossi, îmi dați drumul, vă rog, — spun ferm, dar cu o autoritate subtilă.

Simt cum respirația lui e grea, dar nu deschide ochii. Brațul lui e imobil, ca un lanț în jurul meu. Îi place să controleze chiar și când doarme. E ridicol.

— Taci și lasă-mă să dorm, Helen, — murmură el, cu acea aroganță bolnavă. De parcă aș fi o jucărie pe care o poate ignora și folosi după bunul plac.

Îmi păstrez tonul la fel de calm, dar cu o tăietură subtilă.

— Vă rog să mă eliberați și o să vă las să dormiți, — spun, de parcă nu ar exista niciun conflict între noi. Ca și cum ce s-a întâmplat aseară a fost doar un mic episod fără importanță.

Văd cum se mișcă, iar furia din aer devine palpabilă. Ridică capul încet, părul ciufulit îi ascunde parțial privirea, dar o simt. E ca o amenințare mocnită.

— De ce dracu îmi vorbești așa? — mârâie el, ochii lui arzând de frustrare. Îmi place furia lui. Îl face să pară mai slab.

— Așa cum? — îl provoc, ochii mei reci, de parcă nu l-aș lua în serios. Îi simt tensiunea în maxilar, o furie care crește și îi întunecă chipul. Vrea să mă controleze, dar nu va reuși.

— Nu mă enerva, Helen, — vocea lui devine un avertisment. Îi place să aibă puterea, dar asta nu funcționează cu mine. — Aici, și oriunde altundeva, mă vei striga Dante. Eu nu sunt "domnul Rossi" pentru tine. Nu după ce te-am avut aseară.