Sărută-mă din când în când

6.Frăţia băieţilor ✓

Holly făcu încă un tur în jurul campuslui, apoi se aşeză pe o bancă din parc. Îşi duse o mână sub bărbie în timp ce pe cealaltă o ţinea în sân, încercând să găsească o idee de cum ar putea recupera cheile de la acea persoană enervantă. Stătea de două ore şi se rotea în jurul campusului. Ba mai intra într-un magazin, ba vorbea singură, ba se mai juca pe telefon, bine, bateria telefonului se terminase deja, dar asta nu conta. Ivy încă era la întâlnire şi din câte observa nu părea să intenţioneze să se grăbească.

Îşi duse un fir după ureche, apoi îşi puse mâinile în cap. Oftă în sinea ei. Trebuia să meargă să vorbească cu Tyler. În felul în care era nervoasă trecea până şi peste timiditate. Se ridică grăbită şi plecă cu paşi mari în căutarea lui Tyler. Îşi dădu o palmă mintală când îşi aminti că nu ştia unde era acesta. Dar el era cunoscut pe oricine ar fi întrebat cu siguranţă i-ar fi dat un răspuns.

Întrebă două fete dacă l-au văzut pe Tyler, acestea nu erau din New York deci habar nu aveau de el, dar avu noroc când întâlni un grup de băieţi. Holly stătu atunci pe gânduri pentru un moment, neştind cum să formuleze întrebarea, dar apoi îşi reveni amintindu-şi pentru cine era şi îşi făcu curaj. Aceştia îi dăduseră răspunsul. Se afla la fraţia mixtă a universităţii Columbiei, Western Union care era chiar la trei alei distanţă.

Porni cu paşi repezi într-acolo. Cu siguranţă avea să se certe şi de data aceasta cu el. Nu îl ştia de mult timp -de fapt chiar astăzi reuşise să facă cunoştinţă fiind lucidă şi personal-  dar era deja de ajuns pentru ea. Nu mai vroia să aibă de a face cu el. Era o persoană idioată, enervantă, de care tot campusul se temea şi în acelaşi timp îl idolatrizau. Toţi îl tratau ca pe un zeu, Holly nu înţelegea de ce. Până la urmă era doar un băiat care probabil n-are nici 20 de ani împliniţi.

Îi venea să îl lovească. Nu îl suporta. Acum mai trebuia să şi parcurgă un drum până la frăţia aia idioată. Coti la stânga, intrând pe cea de-a treia alee. Emblema universităţii Columbiei şi emblema frăţiei Western Union se puteau vedea de la o poştă. Nici nu mai trebuia să întrebe vreo persoană ca să aibă nevoie de confirmare. Ştia deja că aceea era clădirea. Şi mai ştia că urma să facă întâlnire cu diavolul.

Holly ajunse în dreptul uşii. Era o uşa mare în genul celor care erau puse în epoca victoriană şi avea un buton de sonerie pe partea dreaptă. Îşi făcu curaj inspirând adânc, apoi apăsă pe butonul soneriei. Îşi aminti pentru ce a venit, trebuia să fie curajoasă. Când soldaţii mergeau la război trebuiau să fie curajoşi, aşa trebuia să fie şi ea. Uşa se deschise şi un băiat şaten -care arăta destul de bine pentru opinia ei- o întâmpină.

- Pe cine cauţi? întrebă acesta cu o voce politicoasă.

Holly aprecia politeţea acestuia, îi plăceau persoanele respectuoase. Iar acest tânăr i se părea destul de simpatic. Scoase o tuse seacă, realizând că stătu prea mult să îl studieze pe acesta, drept pentru care acesta o privea indignat.

- Pe cea mai enervantă persoană existentă pe această planetă, vorbi Holly în timp ce tuşi drept pentru care nu se înţelese nimic. Pe Tyler, adăugă aceasta repede.

Băiatul îşi pocni degetele, strâmbând din nas.

- Care din ei? Sunt mai mulţi.

De data aceasta, băiatul părea lipsit de chef şi parcă începea să o calce pe nervi. Nu mai ţinea minte exact numele de familie a lui Tyler, ce trebuia să îi spună acum? Trebuia să îl descrie evident, dar în ce manieră? Una sinceră? Pe aceea o alegea orice ar fi.

- Unul brunet, mai musculos, probabil cea mai arogantă persoană existentă, am uitat de enervantă-

- Ştiu de cine vorbeşti, îl chem acum.