Sărută-mă din când în când

1.New York si caminele studentesti ✓

Holly îşi muşcă buza şi o urmă tăcută pe Ivy în timp ce urcau scările căminului Columbiei. Nu se aşteptau ca al treilea cămin să arăte de parcă ar fi venit acum al treilea război mondial, se aşteptau la ceva decent măcar, nu la un hotel de cinci stele. Caminul acesta nu ajungea nici măcar la limita decenţei. Era murdar, sărăcăcios şi să nu mai spună că era îngust, iar muzica răsuna de la etajul unu până la etajul cinci. Ivy îşi întoarse un minut capul înspre Holly prefăcându-se că încă este atentă la ghidul ce le ducea înspre camera lor, trebuiau să reţină pe unde să meargă, care era camera şi să nu se rătăcească şi cel mai important lucru: să respecte regulile căminului. Holly pufni, de parcă le-ar respecta cineva la felul în care arată.

-          Eşti sigură că nu vrei să stăm cu bunica ta? Şopti Ivy printre dinţi.

Ivy îşi reîntoarse atenţia către ghid, dar o privea cu coada ochiului pe Holly. Holly încuviinţă din cap, făcând-o pe Ivy să ofteze. Holly privi în jurul ei, holurile erau uşor murdare, caloriferele de pe hol erau vechi, mobila avea probabil mai mult de douăzeci de ani, dar totuşi era populat chiar dacă arăta în halul acesta. Holly nu voia să se întoarcă la bunica ei, nu când avea atâtea amintiri acolo. Nu putea să se întoarcă, i-ar fi frânt inima mai rău decât i-a frânt-o el, toate acele amintiri. Poate pentru el nu fuseseră semnificative, dar pentru ea însemnaseră totul. Îşi muşcă buza când se gândi din nou la el, un junghi de furie cuprinzându-i sufletul. Îl ura. Ura momentul în care îl cunoscuse, ura că îi dăduse lui primul ei sărut, ura că se îndrăgostise de el, ura totul la el. Dacă s-ar fi întâlnit pe stradă, i-ar fi mărturisit toate acestea.

Se opri pentru un moment. Nu le mai vedea pe Ivy şi pe doamna ghid. Se uită în jur, nu erau niciunde. Uşa camerei din faţa ei era deschisă, iar vocea lui Ivy şi a ghidului se auzea din partea aceea. Holly păşi înăuntru, târându-şi valiza cu haine şi mâncarea ce o gătise mama sa după ea. Când intră înauntru, Holly rămase cu gura căscată. Se uită la Ivy care aproape plângea de furie. Scoase un „o" de uimire.

-          O, Doamne! Murmură Holly, uitându-se în jurul ei.

Doamna ghid îşi duse mâinile în sân, şi-şi ridică sprâncele întrebătoare. Se uită la Holly cu dispreţ.

-          Nu-ţi place camera? O întrebă ea răstit

-          Ba da, se bâlbâi Holly, voiam să spun „O, Doamne ce frumoasă,curată şi de lux este camera", ridică mâinile în aer gesticulând.

-          Dacă atât ai avut de spus, eu mă retrag, ştiţi unde mă găsiţi dacă aveţi nevoie de ceva.

Doamna ghid plecă din cameră, iar Holly nu putu decât să stea să se holbeze la camera în care ajunseseră şi urmau să-şi petreacă patru ani din viaţă. Îşi roti privirea. Pereţii erau galbeni, aveau doar două paturi cu arcuri, un covor albastru de lână, doar două ferestre, care arătau ca şi cum nu ar mai fi fost şterse de doi ani, un singur dulap şi două dulăpioare mai mici fiind noptierele pe care stăteau două veioze galbene lângă pat. Pe perete era afişat un tablou cu marea. Holly îşi muşcă buza, apoi o privi pe Ivy care îşi ţinea bagajul în braţe, speriată.

-          Ivy, pune aia jos, îi spuse Holly  privind-o pe Ivy, care era speriată şi abia privea în jurul ei.

-          Holly, te rog, putem să plecăm? O întrebă ea rugătoare. Putem să plecăm? Dă-o naibii de independenţă. Putem fi independente şi stând alături de bunica ta. Te rog, nu vreau să mă trezesc noaptea cu gângănii în somn.

-          Ivy, pune aia jos, rămânem aici. Nu sunt gângănii aici, acum pune aia jos!  ţipă Holly.

-          Dar, d-ar, dar e murdar.