Anamerys: Fata de Foc

Markon

Știa ce avea de făcut. Trecu pe lânga focul pe care ceilalți nu se obosiseră să îl stingă noaptea trecută și ajunse lângă lac. Se dezbrăcă de haine și intră în apă. Când termină baia, razele soarelui intrau prin crăpăturile din peretele peșterii. Soarele răsărise, era momentul. Nu se mai îmbrăcă, deoarece când avea să își reia forma de om avea oricum să fie dezbrăcat, din cauza metamorfozei. Ignoră privirile pe care cei ce veniseră să se spele i le aruncaseră, deoarece toți se holbează oricum mereu la el datorită ochilor săi speciali, și ieși din peșteră. Chiar la ieșire era prăpastia.

Practic nu e o prăpastie, se gândi Markon. Jos începe Ținutul, de acolo se întind pământurile oamenilor, numai că prima casa este la 300 de kilometri de aici cel putin.
În această parte, Ținutul este înghețat, locuitorii știind numai zăpadă din momentul în care sunt născuți și până mor, dar de cealaltă parte a Mării Albe sunt câmpii verzi, nu acoperite de alb ca aici, și copaci veșnic înfrunziți. Nici el nu văzuse altceva decât zăpadă, însă mama lui ii povestise cum arată lucrurile acolo.

Oamenii nu se aventurează până la Muntele Stâncos, unde se află adăpostul celor cu aripi, deoarece sunt înspăimântați de legendele ce s-au transmis din generație în generație. Și au de ce să fie temători. Unii din cele mai apropiate sate chiar au vazut dragoni zburând deasupra lor.
Markon zâmbi.
El nu a zburat niciodată prea aproape de oameni, doar e cel mai mare dintre ei. Era sigur ca ar fugi înspăimântați cat mai spre sud daca l-ar vedea, si nu voia sa pună locuitorii pe fugă, pentru că vorba umblă repede și s-ar răspândi dincolo de Marea Albă. Pe ceilalți dragoni i-ar fi putut confunda cu păsări, deoarece zboară foarte sus si dimensiunile le sunt micșorate. Păsări foarte mari, ce-i drept. Nu voia să se afle că trăiesc. Nu încă...

Lumea îi credea morți, o rasă dispărută. Puțin știau ei.
Deseori, zbura până într-o pădure de lângă cel mai apropiat sat și de acolo mergea pe jos, stând în umbrele copacilor si iscodind.

- Scuze că te întrerup. Arăți foarte gânditor, regele meu. Sa fac o reverență?

S-a întors spre persoana care a vorbit. Un baiat înalt, cu par blond, stătea rânjind la ieșirea din peșteră.
Markon si-a îndreptat privirea spre ochii de dragon ai băiatului.

- Îmi pare bine să te văd dinnou întreg, Lucas. Și dacă mă mai numești o dată regele tău, îti voi rupe eu însămi cealaltă aripă.
- Dar cum așa? Nu ești regele si conducătorul nostru? Nu ești singurul dragon ai cărui ochi sunt de om cand ești in forma bipedă, nu de dragon? Asta e ceva, frățioare.
Markon știa ca nu era pic de răutate in glasul fratelui său, însă se simțea jignit. Nu era ca și cum și-ar fi dorit ca la șaptesprezece ani să fie conducătorul nimănui, sa fie alesul.
- Știi doar că poți să fii rege oricând, Lucas. Cunoști ce trebuie făcut. Un pumnal în inima mea când sunt în forma de om și totul e rezolvat. Sau poți să îți folosești ghearele.

Lucas trebuie să fi simțit pericolul în vocea fratelui său, pentru că nu îi răspunse răutăcios, cum ar fi făcut de obicei.
- Văd că ești prost dispus în dimineața asta. Ai toate motivele să fii încordat, dar o vei găsi. Eu...eu cred în tine, spuse acesta cu un oftat.
Arată spre peșteră.
- Ei cred in tine.

Markon se simți mai puternic datorită încrederii fratelui său, dar totuși în inima lui se strângea îndoiala.

- Și dacă nu o voi găsi? întrebă acesta în cele din urmă.

- Presupun ca...vom muri, răspunse Lucas simplu, cu o ușoară ridicare din umeri.

Regele dragonilor se întoarse cu fața spre Ținut.
- Cu bine, Lucas, sper sa ne revedem. Ai grijă de mama cât lipsesc, bine?

Fratele său mai mic încuviință, chiar dacă celălalt nu putea vedea.
- Ne vom revedea.

Markon păși peste margine și se lăsă să cadă.