Anamerys: Fata de Foc

Anamerys

Se trezi liniștită, fără țipete si fără să îi fie frică.
Trecuseră două zile de când hotărâse că trebuia să plece de acasă, însă de atunci nu mai avu niciun vis profetic.

Până acum. În seara aceasta îl văzu.
- Dragon, șopti ea.

Nu îi era teamă. Avea sentimentul că acel dragon nu îi voia răul - nu ei, cel puțin. Însă era confuză. Cum de mai există? Or fi trăit ascunși în toți acești ani, în timp ce lumea îi credea dispăruți?

Se uită pe fereastră și văzu că nu se luminase încă de zi. După aproximările ei, era patru dimineața. Avea timp să își pregătească bagajul pentru drum până la patru jumătate, iar apoi avea să iasă din castel cât ceilalți încă dormeau. Gărzile nu erau o problemă, îi putea păcăli.

- Nu sunt sigură că vei reuși să treci de Tom, se auzi glasul bunicii ei.
- Nu mi-am dat seama că gândeam cu voce tare, bunico.
- O, dar nu o făceai, Ana. Sunt doar o femeie bătrână care te sfătuiește după pățaniile ei.

Ana făcu ochii mari.
- Și tu ai ieșit pe ascuns din castel?

Nana râse.
- Și de câte ori, draga mea! Doar știi că acest castel a aparținut părinților mei, când eram eu de vârsta ta. Atunci erau totuși gărzi diferite. Însă când eu am ajuns la conducere, Tom era doar un tânăr de treisprezece ani, și învăța grozav de bine de la tatăl lui. Iar acum e cea mai bună gardă din acest castel...

Anamerys iubea poveștile bunicii ei. O făceau să aibă o imagine despre trecut, să știe cum era lumea atunci, chiar dacă pare un cu totul alt Tărâm decât cel în care trăiește acum.
Însă în acest moment, când se pregătea să pășească singură în lume, să se arunce în gura leilor...nu putea să mai asculte. Și ultimul lucru pe care l-ar fi vrut ar fi fost ca părinții ei să se trezească și să îi interzică să plece.

Bunica observă încruntarea de pe fruntea nepoatei sale.
- Copilă, pornești la un drum periculos. Vei muri, însă o altă Anamerys se va naște. O versiune mai puternică a ta, mai înțeleaptă, cu idealuri mărețe; această nouă fată va avea ajutor pentru a își îndeplini scopurile.

Fata îngheță. Nu se gândi că e posibil ca ea să se schimbe plecând în această călătorie; nu atât de mult încât să nu mai rămână nimic din vechea sa persoană.

Puțin știa ea.

- Normal că asta se va întâmpla, gândi ea cu voce tare. Doar plec într-o misiune sinucigașă, într-o lume pe care am văzut-o doar din spatele zidurilor acestei cetăți...Voi crește departe de familie, nu-i așa? întrebă aceasta, tristă.

- Mai mult nu știu, dulcea mea fată. Doar atât mi s-a arătat în vis, grăi bunica ei, cu voce înceată.

- Bunico! Nu trebuie să te simți deznădăjduită că nu ai văzut mai mult! Este de ajuns, nici nu aș vrea să știu ce mă așteaptă în această călătorie... Nu m-ai dezamăgit, nu ai avea cum. Ai fost mereu alături de mine.

Nana se apropie, iar fata o privi parcă pentru prima oară. Ochii aceia albaștri pe care și ea îi moștenește, fața brăzdată de urma timpului, părul cărunt strâns într-o coadă împletită. O imagine pe care vrea să și-o întipărească în minte.

***

Se urcă în turnul de veghe de lângă zidul care dă în drumul principal. Cât noroc să fie gol! Daca ar fi fost cineva acolo, ar fi trebuit să inventeze o scuză ce l-ar determina să coboare.
Pe poartă nu ar fi avut șanse să iasă...așa că acum, ori niciodată. Legă o funie luată din magazie de ușa din lemn masiv a turnului și se aruncă peste zid. Se opri la un metru deasupra solului, zguduită de cădere, însă fericită ca a reușit. Își scoase cuțitul de la cingătoare si tăie funia. Era vremea să plece...

Cu o ultima privire cetății, a pornit spre viitorul ei.

***

- Asta o să fie mai greu decât am crezut! exclamă ea pentru sine.

După doua ore de mers pe jos, se simțea deja descurajată.

"Ce bine mi-ar prinde un cal! Așa nu voi ajunge niciodată."

Când își ridică privirea din pământ, observă că se apropia de un sat. Când a ajuns la primele case, a văzut o plăcuță cu numele acestuia: Kastyr.

"Nesemnificativ nume. Însă poate dacă găsesc un negustor..."

Așa că se apucă să străbată satul, uitându-se în gospodării după cai.

Simțea că picioarele încep să o lase, așa că se așeză pe iarbă, în dreptul unei case.

- Te pot ajuta cu ceva, domnișoară?

Se întoarse spre glas - un bătrân.

- Mă scuzați, nu știam unde altundeva să stau. Se întâmplă cumva să aveți un cal de vânzare?

Bătrânul izbucni în râs.
- La ce i-ar trebui unei fete ca tine un cal?

Anamerys se ridică în picioare, vizibil supărată.
- Aveți ceea ce doresc, sau nu?

Omul întră în curte și îi făcu semn fetei să îl urmeze. Într-un colț al grădinii, trei cai erau legați de gard.
- Alege. Mă îndoiesc că ai cum să plătești, totuși.

Anamerys studie caii. Doi negri, unul alb.
Îi aruncă bătrânului un ban de aur în mână, lăsându-l să se minuneze cum o fată ca ea avea un asemenea ban valoros, și luă calul alb de căpăstru. Omul îl înșeuă și ea porni mai departe la drum.

"Acum e mult mai bine."

După alte două ore de drum, pe când trecea pe lângă o pădure, un sunet îi atrase atenția. Se dădu jos de pe cal și se afundă în pădure, acesta urmând-o. Mai multe sunete. Toate de același fel. Oțel pe oțel. În fața ei se întindea  o luptă.

Își scoase cuțitul de la cingătoare si se ascunse după un tufiș. Însă văzu cum un soldat se îndrepta spre ea.

O văzuse.

"O, nu, nu, nu!"

Avea să moară. Se temea. Credea că va fi totul bine, că va ajunge să stea față-n față cu dragonul și acesta o va salva de orice primejdie? Ce speranțe stupide își făcuse!

Gândurile îi treceau năvalnic prin minte și se ura că nu rămăsese acasă, unde era în siguranță. Închise ochii și strănse mai bine cuțitul. Când îi deschise, soldatul dispăruse.
În schimb, auzi un foșnet în spatele ei. Se întoarse speriată, iar un alt soldat - avea o armura diferită față de primul -  se năpusti asupra ei, cu sabia înainte. Nu apucă să mai facă niciun pas, căci primul luptător apăru și se postă între ea și cel ce îi voia răul.

Nu voia să privească, dar nici nu își putea lua ochii de la scena din fața ei.

Oțel pe oțel. Lovitură în platoșă. Tăietură pe mâna dreaptă. Sânge acoperind mâna. Primul se mișca bine, având clar un avantaj față de al doilea - tactica. Cel din urmă căzu în genunchi, iar celălalt îi înfipse sabia prin platoșă, chiar în dreptul inimii.
Și apoi, sunetul săbiilor lovindu-se încetă. Ana își auzea numai bătăile inimii și se chinuia să nu plângă.

Primul luptător o ajută să se ridice, iar când ea privi în ochii lui căprui, își dădu seama că era în siguranță. Dacă îi voia răul, ar fi fost moartă deja.

- M-mulțumesc că mi-ai salvat viața, Ser, se bâlbâi ea.

- Ușor. Știu că trebuie să fii speriată, dar încă ești în pericol. De ce ai venit aici?

Tonul lui era blând, dar ea știa că era și puțină furie acolo.

- Am auzit...am vrut...
Lui Anamerys i se prelinse o lacrimă pe față, iar el observă.

- Gata, gata. Te voi scoate de aici. Ai noroc că nu a câștigat acel mercenar ce stă acum întins pe jos. Sunt de partea regelui, ești în siguranță.

Simțea că i s-a luat o piatră de pe inimă. Va trăi si probabil va ajunge în siguranță în Capitală!

- Mă vei duce în Tomos, Ser...?

- Dacă acolo vrei să ajungi, da. Nu sunt cavaler, deci fără 'Ser' pentru mine.

Tânărul zâmbi.

- Mă numesc Edwin.