Why did you forget me?

Chapter 22-"Si da, inca esti o Styles, chiar daca in neamul tau e un bastard."

Curand, lacrimile mele au incetat cat de cat. Nu pot sa cred...sunt atat de bucuroasa pentru ea, dar trista pentru mine. Nu vreau sa o pierd si pe ea, precum am patit la Harry. Ea si Dany sunt cele mai importante persoane din viata mea la momentul actual, exceptandu-l pe Harry, pe care desi il urasc, tot e fratele meu.

-Perrie, daca nu vrei sa plec, spune-

-El, as fi cea mai nesabuita persoana sa te tin aici. E visul tau de cand eram copii. Mereu ai fost in pas cu moda, ai fost eleganta, ai fost perfecta pentru asa ceva. Nu am dreptul si nici dorinta de a te impiedica in vreun fel sa faci asta, ok?

-Uite de asta te iubesc atat de mult. Esti cea mai buna persoana pe care o stiu, Perrie Styles. Si da, inca esti o Styles, chiar daca in neamul tau e un bastard. Un bastard celebru, cu o groaza de fete care saliveaza dupa el, cu o voce geniala, dar e bastard.

-Nu pot sa cred ca tu, si in situatii ca astea, razi de Harry.spun, lasand un mi chicot sa imi scape.

-Deci...sa plec sau nu?

-Eleanor Jane Calder, iti jur cu mana pe inima ca te omor in bataie daca nu te vei duce. Dar, nu va fi zi in care sa nu vorbim pe Skype. De acord?

-Multumesc, multumesc, multumesc, nu imi ajunge tot timpul din lume sa iti multumesc. Nici n-ai idee cat imi vei lipsi, dar iti promit ca ne vom revedea mai rapid decat crezi.

-Stiu asta.

In tot timpul conversatiei, am stat imbratisate, de parca ar fi fost ultima data cand am fi putut sa o facem. Dar nu era asa. De-a lungul urmatorilor ani, eu si El vom petrece in continuare mult timp impreuna. Vom ramane la fel de apropiate. Distanta nu ne va indeparta, ba chiar ne va intari legatura pe care am construit-o timp de peste 10 ani. Am realizat ca toate intamplarile din trecut m-au facut mai puternica decat eram inainte. Probabil, daca nu s-ar fi intamplat toate astea, as fi ramas aceeasi Perrie nebuna, cu parul mov, pe care tot ce o ducea capul era sa para interesanta si sa-si protejeze fratele de parca ea ar fi fost cea mare in familie.

Insa timpul rezolva totul...si stiu ca imi va rezolva si mie viata, care inca nu e asa cum o visez. Dar nu ma pot plange, altii o duc mai rau decat mine. Dupa tot ce s-a intamplat in ultimul timp, lucru mare ca nu mi-am pierdut speranta. Speranta mea prosteasca si fara sens inca exista.

*

Ultimele 2 zile au trecut extrem de rapid, rutina zilnica de mancat, iesit in oras, si lenevit pe canapea fiind neschimbata. Inca nu stiu cu exactitate ziua in care Eleanor va pleca, dar sunt a dracu de curioasa. Adica, stiu ca totusi in cateva zile se va intampla, insa nu am auzit-o discutand cu parintii ei despre bagaje si acte sau chestii de genul. Ce ar fi sa ma anunte cu 2 zile inainte, huh?

Ce gluma buna, sa nu o mai faci.

Si cand credeam si eu ca poate nu am o constiinta idioata. Dar nu, viata mea mai are acum si o voce idioata care sa ma streseze.

Idioata sa o faci pe aia care ti-a sugerat sa te vopsesti mov.

Hei, nu fi nesimtita, aia eram eu.

Dumnezeule, am ajuns sa vorbesc cu o voce din capul meu, nu mai sunt sanatoasa la cap, plus ca probabil sunt foarte plictisita, asa ca imi trebuie si mie o ocupatie, nu? Nu?

Ajunsa in camera mea, m-am trantit in patul meu moale si comfortabil. Nu stiu de ce, dar aveam o stare de somnolenta atat de persistenta...parca as dormi putintel acolo...

-Perrie, vesti mari!aud o voce extrem de stridenta si entuziasmata ce da buzna in camera mea, fix cand aproape adormisem si eu. Sincronizare de tot rahatul, ce pot spune?