Why did you forget me?

Chapter 25-"Cumpara-i o blana vara, este o idee geniala ma jur!"

-Bun, si cum o impacam acum?

-Chiar crezi ca am vreo idee? Sincer, ma mir ca nu a iesit o cearta imensa la telefon. Plus ca sunt moarta de obosita, iar in 10 minute ar trebui sa fiu in centru la o afurisita de intalnire de 'afaceri'.

-La ce te referi?

-Este posibil sa ma preia o alta agentie de modelling. Cam cea mai mare din Paris. Cu sedii in Los Angeles si New York.

-Si ce dracu mai stai?! Du-te, vorbim mai incolo

Harry's POV(va era dor de el? :])

Concertul asta a fost uimitor. Cine ar fi crezut ca germanii sunt atat de...energici, ca sa zic asa. Adica, am facut vreo 3 bisuri. Tot ce vreau acum e sa ma trantesc in patul ala comod care ma asteapta, sunt frant de oboseala.

I-am vazut pe baieti stergandu-se fiecare de sudoare. De pe arena, inca se auzeau strigatele fanilor, si jur ca m-as fi dus iar pe scena alaturi de baieti, dar eram cu totii extenuati si in plus, managementul nu ne-ar fi lasat.

Am gasit pe una dintre mesele din backstage o sticla de apa si am dat-o pe toata pe gat dintr-o inghititura. Daca nu as fi baut ceva, cred ca mi-ar fi crapat gatul de sete.

Dupa ce am terminat cu 'hidradarea', m-am uitat dupa baieti, cu intentia de a pleca spre autocar. Maine urma sa avem un concert in Paris. Insa, nu l-am vazut prin preajma pe niciunul din baieti. Decat pe Danielle. M-am gandit sa merg sa o intreb unde e Liam, in speranta ca macar acum nu ma va ignora sau plezni. Inca ma intreb cum de baietii nu si-au pus intrebari legate de cum ne comportam unul cu celalalt. Adica, ea pentru mine nu exista, cum nici eu nu exist pentru ea. Si mai ales ca in perioada concursului eram destul de apropiati.

Am mers incet spre ea, observand ca vorbeste la telefon. Stiu ca asta ma face sa par ca un bagacios invadator de intimitate, dar nu m-am putut abtine din a asculta despre ce sau cine vorbea, respectiv cu cine vorbea.

-Da stiu El, maine o sa ne revedem. Abia astept sa ma plimbi prin tot Parisul pana nu mai stiu de mine... Am mai incercat sa o sun, dar ori nu a auzit telefonul, ori m-a ignorat. A doua varianta imi pare mai plauzibila totusi... Credeam ca te gandesti tu cum sa ne revansam... Cumpara-i o blana vara, este o idee geniala ma jur!... Si poate pana la iarna ii ramane mica, nu gandesti?... Stii, chiar daca Perrie este o incapatanata de 19 ani, inca poate fii in crestere...

Cand i-am auzit numele suro– acestei fiinte, am simtit un gust amar. Cam in tot corpul. Ea este si va fi singura parte a trecutului meu de care vreau sa uit.

-Ok, trebuie sa inchid. Baietii sunt deja in autocar si ma asteapta probabil... Noapte buna, vorbim maine.

Dupa ce si-a inchis telefonul, s-a intors cu fata spre mine. Ma privea dezamagita oarecum. Macar nu se remarca ca ar vrea sa imi rupa gatul in privirea ei.

-Cand ai sa incetezi sa mai fii un nenorocit si un laș, Harry? Huh? Incep sa cred ca niciodata. Nici macar odata nu ai putut sa o suni. Sau macar sa intrebi ce face, daca are unde locui, daca mai traieste. N-ai avut nici macar deranjul de a veni la inmormantarea propriilor tai parinti?! Esti de necrezut Harry. De necrezut.

-Ea s-a interesat vreodata de mine? Te-a intrebat vreodata ce mai fac, cum mai sunt, daca am unde sta, daca mai traiesc?! Nu mi-am facut nicio grija ca nu e bine, doar ea a luat oricum toata mostenirea. Si daca tu chiar crezi ca nu am venit la inmormantarea parintilor mei...inseamna ca nici macar tu, care ma cunosti de cand eram mic copil, nu stii vreo boaba despre mine, Danielle. Cand o sa imi arati ca vreodata s-a comportat ca o sora...atunci vin-o sa-mi tii morala.

-Dar tu te-ai comportat ca un frate?

-Nu am chef de o discutie ca asta acum Danielle. Sunt terminat. Fizic si psihic. iar cu acestea, m-am intors in directia opusa si am luat-o spre autocar, unde se aflau deja restul baietilor.

Perrie's POV

Nu pot sa cred ca intr-o saptamana am auditia. In ultimele zile, tot ce am facut a fost sa repet si sa tot repet. Bine, si 2-3 vizite pe la mall. Traiesc cu impresia ca daca o sa mai cant mult, cand voi ajunge pe scena nu voi mai fi capabila de a scoate vreun sunet.

Ma aflam in patul meu, cu un mare bol de cereale in fata. Aveam nevoie de o zi totala de lene, uitandu-ma la filme proaste si eventual adormind pe parcursul lor. Laptopul meu statea pasnic langa mine, parca asteptand sa accesez Skype-ul. De ieri n-am mai prea vorbit  Eleanor, ceea ce e ciudat pentru ca noi vorbeam de cel putin 2 ori pe zi. Probabil m-am comportat prostesc atat fata de ea, cat si de Danielle, care a tot sunat zilele astea.

Cand indesam o alta gura de cereale in gura, am primit o cerere de apel de la Skype. De la Eleanor. Dupa ce m-am gandit putin, am acceptat-o. Insa in loc sa ii vad fata lui El, in fata ecranului i-am zarit...piciorul. Si i-am auzit vocea, dar nu cred ca vorbea cu mine.

'Ai vorbit cu Harry?! Si nu i-ai dat cu ceva in cap?!... A zis ceva legat de stii tu...Perrie?... Ce?! Nu pot sa cre-Ce a spus?!... Idiotul naibii! Cum naiba sa nu creada ca pe Pezz o doare in cur de el?... Ugh e asa un nenorocit. O sa ii tai capul cat de curand, ma jur pe toate hainele si machiajele mele.

El...chiar crede asta despre mine?! Nu pot sa...Si Eleanor nu ar minti, mai ales ca nici macar nu vorbea cu mine...

Cred ca o sa dorm putin...durerea sufleteasca trece cu odihna, nu? Dar totusi, nu inteleg de ce sufar. Nu ne-am mai vorbit de...cam un an.

*

Am continuat cautarile pentru o alta tinuta, esuand lamentabil in gasirea unor haine cat de cat ok pentru auditie. Cred ca exista vreun sindrom Eleanor sau ceva de genul, pentru ca e prima data cand eu ma stresez legat de o chestie precum tinuta. In momente ca astea, e nevoie de domnisoara Calder. Ma gandeam serios sa o sun eu, ceva ce n-am mai facut niciodata cand ne certam. De obicei, ea ceda dupa cel mult 24 de ore...dar au trecut deja 3 zile. Oricum, din cate am inteles, Danielle e prin Paris, probabil au vrut sa petreaca niste timp in familie.

Am momente-destul de dese-in care mi-e dor de cum era inainte. Inainte de acea betie a lui...Harry. Wow, e cam prima data cand ii zic numele intreg, fara pic de ironie. Imi e dor de eternele noastre tachinari, de glume, de micile intelegeri. Mi-e dor de cum efectiv puteam simti cum Eleanor voia sa ii intinda fratelui meu parul cu placa. Mi-e dor de serile pe care le petreceam alaturi de mama, tata si el, jucand jocuri stupide, comandand mancare de la chinezesc si privind filme mediocre de comedie. Imi e dor de acea viata simpla–si pentru unii plictisitoare–viata pe care o aveam. Imi este dor de Perrie Louise Styles.

———————————————

sunt extrem de constienta de mediocritatea acestui capitol, insa am tinut neaparat sa postez astazi.

ei bine, astazi, 24 ianuarie 2016, se implineste un an de cand cartea Why did you forget me a avut primul capitol publicat. un prim capitol oribil scris, cam la fel si primele 10-11, pe care am de gand sa le editez cu prima ocazie.

va multumesc pentru tot, fiinte minunate. si imi pare rau ca postez din an in paste, insa in momentul de fata scoala ma termina. imi voi da toata silinta ca la anul, pe vremea aceasta, cartea sa fie finalizata, sau macar aproape de finalizare. adica voi incerca sa scriu mult mai mult si mult mai bine pentru voi.

❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️❤️

       with love,
                francesca xx