Randuri

Foaia albă

  "Nu renunţa niciodată la visul tău, indiferent cât de nebunesc ar fi!"

Foaia încă era albă. Impecabilă precum un fulg de nea. Atât de delicată, încât îmi era frică să o ating. Dacă cumva... dar dacă cumva mi se sfărâma în mâini? Ar fi devenit o pulbere cenuşie şi ar fi suflată de vânt. Ar dispărea în văzduh, cu tot cu visul meu.

Visul meu... Un cântec pentru urechile mele. Unul pe care îl pot auzi doar eu.

Dar nici măcar eu nu sunt în stare să-l înţeleg. Nu-l văd prin ceaţa lăsată asupra minţii mele. Pare doar o mică rază de lumină, departe, în întunericul în care sunt cufundată. Parcă îmi este premiul. Aud o voce şoptindu-mi că acela îmi este destinul. Nu trebuie să fac altceva decât să-l prind.

Dar cum poţi prinde ceva ce nu ştii cum arată? Nu ştii dacă e o persoană sau dacă e un obiect... Nu ştii nimic. Doar că trebuie să-l prinzi, înainte de al pierde.

Care e destinul meu?

Foaia albă îmi rănea ochii cu strălucirea ei. Îndrăznesc să o ating, doar cu vârful degetului. Nu se preface în praf, aşa că-mi aşez palma peste ea. Încep să-mi plimb degetele pe suprafaţa rece.

E atât de perfectă, de pură. Fără nici o pată. Dar e incompletă. Are nevoie de mine. Are nevoie de destinul meu.

Iar eu am nevoie de ea.

Îmi plec capul peste masă, sprijinindu-mi obrazul de suprafaţa aspră a lemnului. Aşchiile mesei vechii îmi intră în obraz, înţepându-mă. Dar eu nu mă feresc.

Sunt amorţită. Corpul meu e amorţit, iar mintea e pierdută. Gândirea mea e departe.

Spiritul meu cugetă, caută. Nu renunţă. Îmi caută destinul.

Ce vreau să devin? întreabă el.

Şi eu mă întreb acelaşi lucru. Oare ce voi face mai departe? Toţi mă întreabă... toţi vor un răspuns.

Dar nu am unul! vreau să strig la ei.

Însă lor nu pare să le pese. Nici măcar nu mă privesc. Ei se apucă deja să-mi scrie viaţa. Au decis ei în locul meu. Viaţa mea mai departe... totul e deja stabilit. Eu trebuie doar să merg pe drumul marcat de ei. Să nu mă abat de la traseu.

Eu trebuie să devin o marionetă, fără gândire proprie, fără păreri şi opinii... Eu trebuie să devin doar un alt ins în mulţime, doar un alt sclav al societăţii. Trebuie să fiu rea şi parşivă, trebuie să-i întorc spatele prietenului care are nevoie de mine. Doar ce? Şi el mi-a întors spatele când am avut nevoie. Şi eu la rândul meu trebuie să-i ignor suferinţa, nu? Să nu-mi pese că are nevoie de mine.

Alţi au decis pentru mine. Eu trebuie doar să mă conformez lor, nu? Să devin ceea ce am urât de când mă ştiu: o marionetă. Merg pe un drum deja marcat...

Foaia albă are margini ascuţite. Mă înţepă cu colţul ei în obraz.

Sunt mai mult decât o marionetă. Sunt un păpuşar. Am puterea să decid singură. Ştiu ce e mai bine pentru mine. Am dreptul să mă lovesc de ziduri în întuneric, până ce în sfârşit găsesc drumul cel bun.

Am dreptul să decid cine vreau să fiu! Am dreptul să aleg de care parte a baricadei vreau să fiu. Sunt liberă! Nimeni nu-mi poate îngrădi cugetul. Poate acum, trupul meu e reţinut de factori externi, dar spiritul meu e liber. Am dreptul să visez, să-mi creez o lume şi să fac tot ce-mi stă în puteri ca ea să devină realitate.

Îl văd. Chiar în faţa ochilor mei. Destinul meu.

Întind mâna, degetele mele se strâng în jurul stiloului. Îi apăs vârful de pielea mea. Cerneala mi se împrăştie e trup.

Acum ştiu. Ştiu cine sunt, ştiu cine vreau să fiu, ştiu de partea cui vreau să fiu.

Sunt liberă, nu mă puteţi opri. Nu-mi decideţi voi destinul, nu alegeţi voi pentru mine. Nu sunt doar un ins tras la indigo în societatea voastră searbădă. Nu sunt o marionetă.

Eu sunt un păpuşar. Eu decid destinul altora, eu ucid persoane după bunul plac şi nimeni nu mă poate condamna. Sunt creatoarea propriei mele lumi.

Ştiu cine sunt.

Sunt păpuşar, sunt Creator, sunt ucigaş, sunt viaţa şi moartea propriilor mele creaţii.

Aşez stiloul peste foaia albă. Cerneala se împrăştie. Devine cuvinte.

Acum e perfectă. Acum e completă. Eu sunt completă.

Eu sunt un scriitor.