Randuri

Down

          După ce am împlinit şapte ani, mama mi-a spus să-mi fac prieteni.

          Am ascultat-o. Cu toţi ne ascultăm părinţi când suntem copii. Deşi nu eram o fire tocmai prietenoasă, mi-am strâns în jurul meu un grup de oameni, care mă făceau să mă simt bine. A fost frumos, o vreme, cât eram copii. Acum am crescut şi nu mai ştiu care în ce parte s-a dus. Pe unii nu i-am mai văzut de o vreme, dar cu alţi încă mă mai întâlnesc. Găsim timp să petrecem împreună câteva clipe şi să ne amintim ce făceam când eram mici.

          Dar nu m-am gândit niciodată că ar exista oameni pe lumea asta care nu fac la fel ca şi mine. Nu m-am gândit că e posibil să fie cineva care să n-aibă un prieten, cu care să povestească întâmplări amuzante din copilărie.

          Dar aşa era el, băiatul pe lângă care ai trecut şi tu, dar pe care ai refuzat să-l priveşti mai mult de două secunde, moment în care i-ai văzut doar zâmbetul nătâng, întipărit pe faţă. Nici măcar nu ştiai că acel zâmbet avea un rol şi poate că într-un moment al vieţii lui, şi el a fost trist, dar a zâmbit în continuare.

          Într-o zi obişnuită, îl vezi pe stradă, având un zâmbet care ţie avea să-ţi pară tâmp. Ridici din sprânceană şi treci mai departe, întrebându-te de ce băiatul acela ciudat ţi-ar zâmbi. De ce te-ar privi unul ca el cu atât de multă căldură? Nu simţi decât repulsie faţă de el, şi poate că nu arăţi asta, dar în interiorul tău, ai face orice, mai puţin să priveşti acel chip din nou. Te-ai întrebat vreun moment de ce ţi-ar zâmbi el? Nu făcea altceva decât ceea ce făceam noi la şapte ani. Voia să-şi facă prieteni. Nu zâmbim cu toţii când ne facem un nou prieten?

          Însă nu aveai să-l vezi niciodată ca pe un prieten. Pur şi simplu, tu vezi doar anomalia lui, întrebându-te cu răutate de ce i se dă voie să meargă pe stradă. Eşti crud în ceea cel priveşte.

          Mă uit la el cum stă cuminte pe scaun, privind cu gura deschisă în jurul lui, iar ochii micuţi i se agită în cap, încercând să prindă cât mai mult cu privirea. Lăsa impresia că ar vrea să se uite la tot de odată, însă era imposibil. Dar nimeni nu părea să-i fi spus şi lui acest lucru.

          Gura îi era în continuare deschisă, schimonosită în cel mai strâmb zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Dacă ar fi trebuit să fac o comparaţie, aş fi spus că era cu adevărat hidos. Însă pentru el era normal. Dimineaţa când se privea în oglindă, cu siguranţă nu i se părea ceva ciudat sau urât. Poate că vedea toată această schimonoseală drept o manifestare a frumosului. Pentru el, era cu adevărat frumos, şi poate că noi arătam ciudat în ochii lui.

          Nu-mi manifestam niciodată gândurile în ceea cel privea. Preferam să le sugrum încă din fașă, întorcându-mi privirea în altă parte. Dar dacă ar fi trebuit să fiu sinceră cu mine, în interior, el era de un milion de ori mai frumos decât mine.

          Total dezinteresat de ceea ce se discuta, se ridică de pe scaunul său, apropiindu-se de gard. Nimeni nu îi dădu atenţie, fiind cu toţi mult prea prinşi de discuţie. Sinceră să fiu, într-o zi normală, nici eu nu i-aş fi acordat atenţie. Însă de la o vreme, băiatul stârnise ceva în mine. Un fel de milă amestecată cu vinovăția de a fi indiferentă faţă de el. Mă surprindeam pe mine uneori când îmi dădeam seama că îi urmăream comportamentul.

          Sinceră, nu aveam nici un sentiment deosebit faţă de el. Mai văzusem alţi asemenea lui, dar tot timpul îi ignoram. Preferam să mă amăgesc cu ideea că nu există dacă nu mă uit la ei. Dar pe el îl vedeam deja în mod regulat, o dată la două zile. Începusem să mă obișnuiesc cu existența lui, şi trebuia să recunosc, comportamentul lui era cu adevărat fascinant uneori. Ştiam deja că mentalitatea mea era greșită. Nu-l puteam privi ca pe un experiment. Era o fiinţă umană. Poate mai umană decât mine sau restul colegilor mei. El observa ceea ce noi treceam cu vederea.