Randuri

Cuvinte otrăvite

„Imaginează-ti o lume in care starea de agregare a sunetului este lichida. O lume in care insultele ar fi stropi de acid sulfuric pe buzele omului, iar vorbele ipocrite ar fi picături de nitrogen lichid. O lume in care sufletul omului ar fi determinat in funcție de gravitatea arsurilor sau degerăturilor de pe buzele sale.”

  Asta e o lume în care trăiesc eu. O lume în care cei mai puri oameni trăiesc lipsiți de durere, iar cuvintele urâte sunt răsplătite cu arsuri. Din ce în ce mai mulţi adolescenți mor din cauza cuvintelor. Arsurile unora sunt atât de grave, încât abia le mai distingi trăsăturile. Oricât de pur ai încerca să fii, oricât de perfect te-ai crede, e imposibil să trăiești fără să ai măcar o arsură. Trăim într-o lume în care sufletul e la vedere şi nimeni nu se poate ascunde.

  Nu a fost mereu aşa. Au fost vremuri când trufia şi mândria dominau pământul, iar celor care le era prea frică să vorbească, cei care erau onești şi devotați cauzelor lor li se aruncau cuvinte grele. Cuvinte pe care mulţi nu le puteau îndura, şi uni renunțau la orice pentru a nu le mai auzi. Renunțau la tot cea ce credeau şi chiar la sufletul lor pentru a fi acceptați. Era o lume în care onestitatea nu îşi avea locul. Unde înjurăturile erau pe buzele atât de multor persoane, încât îţi era greu să crezi.

  Însă acum, când cuvintele chiar definesc o persoană, injuriile, mândria şi superioritatea nu îşi mai au locul. Sufletele cu intenții bune pot în sfârşit să se afirme. Dar oricât de tare ar durea acum cuvintele pentru cei care le spun, nu se opresc din a le spune. Încă mai caută să distrugă chiar şi cea mai puternică sclipire de speranţa. Sămânța răului a prins rădăcini adânci în sufletul nostru şi e atât de greu să scapi de o buruiană otrăvitoare, oricât de bune ar fi intențiile tale.

  Dar speranţa încă nu a murit. În tot acest haos de cuvinte otrăvite, mai găsim încă iubirea. Nu pot spune că eu aş fi cea mai pură persoană. Arsurile mele pot defini acest lucru, dar am reuşit totuşi să devin o persoană ceva mai bună când m-am îndrăgostit. Când s-a aprins flacăra speranței şi pentru mine, iar otrava din corpul meu a dispărut.

  Eram fericită. Iubeam şi în mod miraculos arsurile se vindecau. Mai repede ca niciodată. Unele dispăreau complet, iar chipul parcă îmi strălucea aşa cum nu mai văzusem niciodată. Eram frumoasă. Nu genul acela de frumuseţe falsă care au dus la distrugere, ci era ceva atât de inocent. Ca un copil abia născut ce nu ştie încă să vorbească şi pentru el cuvintele nu au nici un sens.

  Dar cel pe care îl iubeam nu înţelegea asta. Când mi-am făcut curajul să-i spun a râs. Un râs grav şi nici măcar acidul ce se revărsa pe buzele lui nu îl putea opri şi când în sfârşit a făcut-o, nu a spus altceva decât vorbe grele. Vorbe care îi umpleau gura de acid, şi chiar dacă carnea în sfârâia apoi în îngheţa, el tot nu se oprea. Mă ura. Era vizibil şi nu trebuia să fii om de ştiinţă ca să îţi dai seama. Nici măcar faptul că începea să se înece cu propriul sânge amestecat cu acidul ce punea stăpânire pe el nu îl oprea.

  Plângeam. Încercam să-i spun că iubirea ne face oameni mai buni. Că iubirea adevărată, inocentă era salvarea noastră, dar el nu înţelegea. Sufletul lui era atât de întunecat încât mă întrebam unde era bunătatea pe care o zărisem în el. Prefera să se înece şi să ardă în propria otravă de cuvinte decât să mă asculte.

  Am plecat. L-am lăsat cu toată ura lui şi am încercat să nu las asta să mă afecteze.  Dar era imposibil. Mereu fusesem o persoană slabă, iar arsurile pe care le avusesem erau cauzate de cuvinte spuse la nervi, cuvinte pe care în realitate nici nu le înţelegeam. Cuvinte pe care le regretam, dar care atunci erau tot ce conta. Acum eram atât de rănită încât gândul care a pus stăpânire pe mine era atât de negru încât a început să mă ardă pe interior. Mi-am dorit să pățească ceva. Orice şi nimeni să nu fie lângă el. Atunci aş apărea eu şi l-aş ajuta doar pentru dragostea pe care i-am purtat-o şi apoi aş pleca şi l-aş lăsa cu durerea lui. Îmi doream să-l pot răni tot atât de tare pe cât m-a rănit el.

  Şi atunci am înţeles că nu doar cuvintele dor, ci şi gândul. Nu constă doar în a arunca nişte vorbe pe care le vei uita în cinci minute, ci şi în gândurile care pune stăpânire pe tine. Aşa am înţeles că sămânța răului este atât de adânc plantată încât nici oameni fără arsuri nu pot scăpa de ea. Durerea pe care ne-o provocăm doar gândindu-ne el la fel de mare ca şi cea pe care o provocăm altora când spunem cuvinte otrăvite. Diferenţa este că atunci când vorbim rănim două persoane, şi una dintre ele doar fizic. Dar adevărata durere constă în cea sufletească.

  O putea acidul care se revarsă peste buzele celor care aruncă injurii şi remarci răutăcioase să le provoace durere, dar la fel cum am văzut şi acum, asta nu îi împiedică deloc să nu le spună. Preferă să moară decât să scape ocazia de a răni sufletul cuiva.