Asul negru

Capitolul 14

Sasuke's point of view


Un sunet ciudat mă trezise din frumosul vis pe care îl avusesem. În subconştient, nu eram Asul negru, ci un bărbat de vreo treizeci de ani care venea de la muncă mai fericit decât era când venea în tinereţe de la şcoală. Mi-am scuturat uşor capul pentru a scăpa de acea imagine a mea şi m-am ridicat din pat, căutând obiectul care făcea acea zarvă. L-am găsit imediat aşezat pe fotoliu, era telefonul Sakurei. Ino era apelantul. M-am uitat în cameră după rozalie şi nu am văzut-o, ceea ce era ciudat. Era două dimineaţa, unde naiba ar fi putut să plece?
M-am plimbat prin tot apartamentul încercând să dau de Sakura, dar nici măcar o urmă de ea. Pe de altă parte, telefonul continua să sune, aşa că nu am mai avut altă optiune decât să răspund.


- Sakura, Dumnezeule, ce dracu faci de nu răspunzi? Trebuie să vii la spital, Naruto a avut un accident astă-seară. M-au chemat poliţiştii şi de abia am ajuns la spital, dar nu-l găsesc şi nimeni nu-mi spune nimic. Te rog, vino!
Am sesizat cu uşurinţă faptul că plângea din ce în ce mai tare. La început a încercat să mascheze acest lucru, dar pe măsură ce rostea mai multe cuvinte, vocea sa se stingea.
- Ino, sunt Sasuke.
Pentru un moment, singurul lucru pe care il puteam auzi era respiraţia ei sacadată.
- Ce cauţi...nu contează, spune-i Sakurei doar să vină la spitalul din centru.
Nu am mai apucat să mai răspund nimic, căci închisese. Am mai căutat odată pe rozalie, dar cum nici atunci nu o găsisem, am ieşit din apartament. Am coborât în grabă cele patru etaje ale blocului, cu gândul că la fiecare pas aş putea să o găsesc. Am zărit o siluetă ce stătea pe cele două trepte de la ieşire, cu capul rezemat de perete. Am recunoscut-o imediat, aşa că am mers lângă ea. Dormea. I-am pus mâna pe obraz, ceea ce a trezit-o imediat. Probabil nu era în totalitate adormită.


- Ce faci aici? O să răceşti. i-am şoptit, iar ea m-a privit confuză.
- Ce oră e?
- Cu puţin trecut de două.


Am ajutat-o să se ridice şi am luat-o de mâna rece ca gheaţa. Fata asta mă omora încetul cu încetul. De ce naiba dormea pe cimentul rece? M-am apropiat de ea şi mi-am pus buzele peste ale sale, de asemenea reci. Era uimitor cum Asul negru dispărea de fiecare dată când Sakura Haruno era în preajma mea. S-a jucat puţin cu buza mea de jos, apoi a muşcat-o fără nicio reţinere. Am luat-o în braţe, încă sărutând-o, coborându-mi mâna stângă pe fundul ei incredibil de atrăgător. Mi-a trebuit puţin control de sine ca să mă opresc din ceea ce ea începuse şi să îmi dau seama că eram încă cu patru etaje mai jos de apartamentul ei. Am rupt sărutul, prinzându-i din nou palma în a mea.


- Ce-i cu telefonul? m-a întrebat brusc.
M-am uitat în mâna mea dreaptă şi am observat că încă mai aveam telefonul său.
- A sunat Ino, am spus. Naruto a avut un accident.
Am observat cum ochii săi s-au mărit de şoc. M-a privit confuză, neştiind ce ar trebui să facă.
- Şi de ce de abia acum îmi spui? a ţipat în timp ce se îndrepta spre lift.
- Unde te duci?
S-a întors spre mine, afişând o privire de parcă eram complet nebun că întrebasem aşa ceva.
- La spital, evident. Naruto are nevoie de mine.
- Eu am nevoie de tine, am şoptit mai mult pentru mine.


Chiar aveam nevoie de ea aici. Nu voiam ca ea să se ducă la cel mai mare inamic al meu care ar face orice pentru atenţia ei. Nu ştiam exact cum făcuse Naruto accident, dar ştiam clar ca era din cauza Sakurei. Nu voiam să cred că el chiar o iubeşte, din câte ştiam eu el era îndragostit până peste cap de Hinata. Şi dacă i-ar fi păsat de Sakura, de ce naiba i-ar mai fi dat brăţara? Ştia şi el la fel de bine ca toată şcoala ce însemna să porţi brăţara sa ca fată, de ce a vrut să o înjosească atât de tare?
- Pe tine nu te văd pe un pat de spital, a spus enervată. Sasuke, el e prietenul meu.
- A vrut să te violeze, am ţipat, de parcă era evident faptul că nu trebuia să îl mai vadă niciodată.
- Şi tu ai vrut.


În timpul în care creierul meu nu mai procesa nicio replică care să argumenteze faptul că nu trebuia să plece, ea a intrat în lift, iar în mai puţin de zece secunde, uşile s-au închis. Nu puteam să cred că imediat ce auzise de Naruto, parcă înnebunise. Voia neapărat să ajungă la el, de parcă ea ar fi schimbat ceva dacă ar sta şi s-ar jeli la patul său.
N-am mai aşteptat să coboare liftul şi am urcat iar scarile până la apartamentul său. Deşi picioarele îmi ardeau de oboseală, continuam să alerg. Nu voiam nici în ruptul capului să o las să plece la Naruto, doream să o fac să se răzgândească şi să îşi dea seama că e mai bine dacă ar rămâne lângă mine.
Când am întrat în camera ei, am văzut-o cotrobăind prin dulap, căutându-şi nu ştiu ce haine. Am putut observa părut său ciufulit şi ochii săi care încă exprimau şocul. Când a găsit ce căuta, a trecut pe lângă mine şi s-a dus în baie să se schimbe. Mă întrebam de ce se mai obosise să se ducă în baie, nu e ca şi cum nu o văzusem până acum în lenjerie intimă.
În mai puţin de un minut, aceasta s-a întors şi şi-a luat geanta, apoi s-a dus să se încalţe fără să mă bage în seamă, de parcă eram invizibil.


- Nu pot să cred că-mi faci asta! am spus enervat.
S-a întors spre mine şi a întins mâna. M-am apropiat de ea şi i-am dat telefonul.
- Nu pot să cred că ai tupeul să te cerţi cu mine când ştii că Naruto are nevoie de mine!
- Ce poţi face tu pentru el? am urlat. E inconştient pe un pat de spital, nu e ca şi cum ţi-ar simţi prezenţa.
- Dacă în locul său ar fi fost fratele tău, n-ai fi mers la el? Şi ce-ai fi putut face pentru el?
- Dar ăla nu e Itachi, iar Naruto te-a minţit cu un pariu doar ca să ţi-o tragă, nu înţelegi?
- Mă duc la spital indiferent de ce zici tu, pricepi? Naruto şi Ino sunt acolo, aşa că n-ai cum să mă opreşti!


Ştiam că aş fi putut să o opresc cu forţa, dar în felul acesta aş fi pierdut-o definitiv. Voia neapărat să îl vadă pe netrebnicul ăla, iar eu eram al naibii de gelos. Deşi ştiam că ea nu ar fi rămas acasă de bună voie, nu-mi plăcea nici ideea ca ea să se ducă la spital la două noaptea. Taxi-urile erau pline de libidinoşi şi nu puteam nici măcar să îmi imaginez dacă Sakura s-ar întâlni cu vreunul din ei.
- Vrei să te duci la spital? Bine, fie. Merg cu tine.


A deschis gura, dorind să încerce să mă facă să renunţ din cauza faptului că ştia că nu-l prea aveam la inimă pe blond, dar văzându-mi privirea ameninţătoare s-a răzgândit. A oftat şi mi-a făcut semn să plecăm, de parcă puteam să plec la spital îmbrăcat doar în pantalonii pe care mi-i pusesem special pentru întâlnirea cu Sakura. Mi-am luat sacoul pe mine de parca asta ar fi făcut vreo diferenţă. Am urmat-o până în faţa blocului şi i-am deschis portiera ca un gentleman ce nu eram.
Niciunul nu mai spusese nimic, ne holbam fără niciun scop la aglomeraţia nocturnă de atunci. Mă simţeam încomod şi din cauza situaţiei, dar mai ales din cauza sacoului care părea că se va rupe în orice moment. Aş fi vrut să o mai rog să ne întoarcem, dar ştiam că asta doar o va enerva şi mai mult. Deşi încercam să amân sosirea la spital, folosindu-mă de trafic, am ajuns acolo în scurt timp. Imediat ce am parcat, Sakura a ieşit din maşină şi a alergat spre intrare, fără să se mai obosească să mă aştepte. Am grăbit şi eu pasul, nu doream să o pierd din ochi, lucru ce s-a întâmplat până la urmă. Când am mers la recepţie, ea era deja acolo, cerându-i informaţii angajatei. Imediat ce le-a aflat, a fugit până la lift, iar eu am ajuns acolo înainte ca uşile să se închidă. A părut că se simţea foarte incomod, avându-mă pe mine lângă ea atunci când alerga spre fostul ei prieten. La fel mă simţeam şi eu, totuşi.
Am observat-o pe Ino în faţa unui salon, stând pe gresie şi plângând. Imediat ce a văzut-o, Sakura a alergat spre ea şi a luat-o în braţe, începând şi ea să plângă. O auzeam cum încerca să-i spună lucruri încurajatoare, dar se vedea că nici măcar ea nu le credea. Am rămas la o distanţă de aproximamtiv trei metri de ele, dar puteam să aud fiecare cuvânt pe care Sakura i-l spunea. Am observat vreo trei asistenţi împreună cu un doctor venind spre salonul în care presupuneam că se afla Naruto. Fetele s-au ridicat şi au implorat cei patru bărbaţi să le spună în ce stare este Uzumaki, dar aceştia le-a spus doar că are nevoie de o operaţie pe care o va face în următoarele minute. Au intrat în salon şi s-au întors imediat cu targa pe care era aşezat blondul. Deşi nu eram chiar aproape de el, am observat că faţa sa era aproape toată roşie de sânge, iar el era inconştient. Am văzut-o pe Sakura cum plângea şi încerca să se apropie de targă, dar asistenţii nu o lăsau. Ino dus dupa ei, dar când am văzut că şi Sakura voia să facă acelaşi lucru, am tras-o de mână spre mine.


-Lasă-mă, a spus încă plângând.
Faptul că ea era devastată mă făcea şi mai furios. Nu puteam să accept că ea plânge pentru alt băiat, mai ales pentru cel ce a rănit-o atât şi a încercat să o păcălească de nenumărate ori. Ştiam că sunt gelos, dar nu puteam schimba cu nimic asta.
-Nu te duce, te rog, am continuat cu rugăminţile.
Am observat cum faţa ei se schimbase, Sakura devenind nervoasă pe mine că încercam să o opresc.
-Pentru Dumnezeu, a avut un accident, nu mă duc la o întâlnire cu el!
-Nu mă interesează dacă aveţi parte de o cină la lumina lunii sau de o înmormântare, nu vreau să-l mai vezi! Am urlat.


Ştiam că nu aveam dreptate în tot ce spuneam, dar chiar nu voiam să o mai văd cu el. Ştiam că orice s-ar fi întâmplat, Naruto a ajuns aşa pentru că se gândea la noi şi la faptul că eu apărusem jumătate gol din camera Sakurei. Înnebuneam când mă gândeam la faptul că Naruto, fiind mai raţional ca mine, ar putea să mi-o fure. Ştiam că Sakura mă plăcea, dar cum să fiu sigur că pe Naruto nu-l iubea?
-Înmormântare? Am auzit o voce slăbită.
Am observat-o pe Ino în spatele rozaliei, probabil se întorsese imediat când a observat că Sakura nu era cu ea. Plângea foarte tare şi ştiam că era şi din cauza faptului că rostisem cuvântul „înmormântare". Sakura s-a întors surprinsă spre prietena ei şi a luat-o în braţe imediat, dorind să o facă să se simtă mai bine.
-Şşt, nu e adevărat, ok? Naruto o să fie bine după operaţie.


Sakura a sărutat-o pe frunte şi a strâns-o şi mai tare in braţe, apoi m-a privit.
-Nu cred că e bine să fii aici, Asule, a spus. Pleacă!

Sentimentul pe care îl simţisem atunci când mi-a zis să plec putea fi usor comparat cu durerea simţită atunci când eram înjunghiat de zeci de pumnale în inimă. Nu ştiam ce ar trebui să îi spun după ce ea îşi exprimase dorinţa ca eu să plec, aşa că m-am întors şi am făcut aşa cum dorea.Îmi simţeam lacrimile căzând pe obraji, dar nu le luam seamă. Faimosul Asul negru fusese respins, în cele din urmă, de puştoaica pe care o iubea.