Veghiaza-ma din umbra! By Yumi & SakuRalu30

Capitolul 8: Nice to meet you, Sui

Sakura's point of view

Voci enervante imi obliga ochii sa ma trezesc. Voci feminine, de care vrei sa scapi atat de mult cateodata, insa ele mereu trebuie sa te sacaie la cap in continuu, ca sa te enerveze, caci prin asta se defineste o femeie. Geloasa, obsedata de cumparaturi si vorbareata. Trei insusiri pe care as vrea sa nu mi le asum, insa o fac. Deschid ochii usor si incet pentru a-mi focaliza imaginea, caci totul se vedea in ceata. Cateva suvite roz pe care nici nu le mai bagam in seama ini invadau privirea si-n fundal erau doi ochi lila, ce se uitau cu blandete si inocenta la mine, sprancenele fetei creionandu-i expresia fetei ca fiind una ingrijorata. La asta ajuta foarte mult si valul de riduri ce se asternuse pe fruntea-i. Dupa un voios „S-a trezit! Si-a deschis ochii!" facuse contact cu urechile mele si-n fata-mi aparu alt chip frumos, luminat, insa cu o alta expresie a fetei: blonda ai carui ochi trebuiau sa fie blanzi, caci acel albastru al cerului e nascut cu scopul de a linisti, se uita parca mustrandu-ma la inceput. Imi dau patura la o parte si observ ca sunt in sufrageria mea curata, care insa avea urme de noroi pe parchet, asta fiind ca o pata de culoare in tabloul impecabil pe care-l face camera aceasta.
Atatea intrebari ce au inceput sa navaleasca in urechile mele de la cele doua disperate care vor sa stie neaparat de ce am fost inconstienta, ce-i cu urmele de pe jos si de ce nu sunt la scoala cand eu am plecat doar pentru a-mi schimba tricoul. Pe moment mi s-a parut ca nici eu nu stiu raspunsul de la vreo intrebare, insa dupa, totul a inceput sa mi se deruleze in minte. Cum aveam sa le spun adevarul? Ar fi inceput alta repriza de intrebari cu „de ce" si „cum". Aici chiar n-as fi stiut ce sa raspund... Am decis sa le mint ca de obicei. Atata timp cat nu stiu de SUI, care este mult mai important decat ce s-a petrecut azi, de ce le-as spune asta?

-Urma sa am cursuri mult prea plictisitoare si mi s-a facut somn asa ca am venit acasa. Geez...nu trebuie sa va crizati asa!
-Somn? Tu erai inconstienta! Asta nu se numeste somn!mi-a tipat Ino in timpane
-Se numeste oboseala, bine?!...Aveam nevoie sa ma refac.
-De la ce, ma rog? Ce-ai mai facut?
-L-am ajutat putin pe Sasuke. Era mort de sete. si spunand asta imi las privirea in jos, gaurile de la cot facandu-si aparitia.
Cele doua n-au inteles pe moment, insa sunt fete destepte si si-au dat seama. Au inceput sa rada isteric si sa se plimbe du-te vino pe holul ce unea sufrageria de birou. Erau ca niste titirezi, atat de enervanti. Stiam ce urma. O mustrare imensa cum ca nu trebuia sa am incredere, cum ca putea sa-mi faca oricine, cum ca puteam sa mor pentru un nimeni, de aceea mi-am lasat corpul usor, sa cada pe canapeaua calda, dupa care mi-am acoperit capul cu patura, exact ca si cum as fi avut 6 ani.
A inceput discursul lor, Ino fiind de fapt cea care vorbea, insa s-a oprit brusc cand si-a dat seama ca eu eram inconstienta, uda leoarca, as fi racit si totusi ele m-au gasit uscata, cu feon-ul langa mine, invelita intr-o plapuma si cu focul de la semineu facut. Ochii mei s-au marit cand am inceput si eu sa realizez asta. Foarte frumos din partea lui. Nu ma asteptam.
Apele s-au mai linistit si n-am mai vorbit despre asta pana a doua zi. Am hotarat sa ma comport de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Am facut un lucru bun, l-am ajutat, m-a ajutat si gata.

Am ajuns la scoala unde imi vedeam de treaba cum era normal. Zambete si saluturi pe holurile universitatii peste tot pe unde mergi. Desi afara vremea nu era prea placuta: ploua destul de tare, fulgerele luminand vazduhul din cand in cand dupa care tunetul isi face auzita aparitia. Ma infiora vremea asta. Trebuie sa fii un suflet foarte trist si neinteles pentru a-ti gasi linistea in intunericul si bezna facuta de furtuna.

***Flashback*** (aproximativ 13 ani)

Nu stiu ce sa ma infioare mai mult: lipsa certurilor care devenisera atat de dese, atat de obisnuite in familie sau a Sakinei care isi face aparitia din cand in cand prin casa. Nimeni nu stie unde merge, de unde vine si cand se va intoarce, insa atata timp cat lipseste doar 2 ore si mereu este prezenta la mese, parintii mei nu-si fac mari griji. Nu stiu prea multe si nici nu vreau sa intreb -la varsta mea nu cred ca as intelege- insa totul incepe sa revina la normal de cand Sakina a terminat-o cu Mike si s-a mutat in casa noastre. Peste 30 de minute e masa de pranz si inca n-o vad pe Saki nicaieri prin casa. Ies afara si incep sa alerg spre foisorul din fundul gradinii, unde se afla ciresul familiei. Mi-a fost foarte greu sa trec printre stropii mari de apa , in asa fel incat cand ajung in foisor, unde o vedeam pe verisoara mea uitandu-se suparata in gol, eram uda din cap pana-n picioare. Urasc sa simt hainele reci, mulate pe pielea mea fierbinte si parul ce mi se incalceste si onduleaza de la ploaie. Pe langa toate astea, mereu mi-a fost frica de furtuna si tot ce o defineste:apa, tunete,fulgere, vant. Aveam o privire plina de ura pentru natura, ce niciodata nu pare sa tina cu mine si cateva picaturi mici de apa imi ieseau din ochisori, caci imi dadusem seama ca mi-am udat rochita noua, preferata mea, cumparata special de mama de ziua mea. Sakina m-a privit usor indiferenta, calma, dupa care mi-a zambit atat de dulce si m-a luat in brate. Mana ei fina, alba ca varul, a inceput sa ma mangaie pe obraz, dupa care si-a indreptat degetul aratator spre peisajul din fata.