Veghiaza-ma din umbra! By Yumi & SakuRalu30

Capitolul 6: Sacrificiul

Nu pot să-mi explic, nu pot înţelege, de fapt, nu vreau să cred ce se întâmplă! Pentru câteva secunde îmi doresc linişte, un moment în care să nu mă mai gândesc la nimeni şi nimic, în care să fiu o fată normală, ale cărei probleme sunt stupide, ca „băiatul pe care-l plac nu ma iubeşte înapoi", „certurile cu mama cauzate de dorinţa mea pentru independenţă" sau orice altceva, pueril din punctul meu de vedere, dar normale pentru vârsta asta! În niciun caz legate de un nebun, ce într-o zi s-o fi trezit din vizionarea de „Scooby-Doo" şi acum vrea să fie ca idolul său.

Fără să-mi dau seama, mâinile continuă să-mi tremure, în timp ce mii de sentimente îmi strabat corpul, cel dominant fiind frica. Spaima că acum, în camera asta, nu sunt singura cu Sasuke, ci sunt şanse să se afle şi-o a treia persoană, sau a patra, sau a cincea, că doar SUI poate să fie mai mulţi psihopaţi! Pentru prima dată mi-e frica de ziua de mâine, sau , de ce nu, şi de ziua de azi. Ce se întamplă dacă poza asta va fi răspândită, ca doar cine ar fi atât de prost s-o facă şi să ne dea originalul, luând în considerare starea financiară foarte bună de care profit atât eu, cât şi Sasuke, de care poate profita şi el/ea din plin? O să fiu târâtura universităţii, care este în stare să ii fure logodnicul unei fete, fie ea cea mai josnică din tot oraşul.

Mă urăsc! Mă urăsc din tot sufletul! Fiecare părticică din mine îmi provoacă silă.Ironia pune stăpânire pe viaţa mea şi uşor uşor o tranformă în cel mai mare coşmar al meu. Simplul fapt că sunt un vârcolac, ramura principală a familiei şi că am fost antrenată de cea mai puternica adoleşcentă din toate timpurile, ar trebui să mă creioneze ca fiind invincibilă, ori eu nu sunt aşa. Urasc faptul că mi-am croit nişte modele în viaţă pe care nu am nicio şansă să le ajung, deci cum aş putea rezolva situaţiile de genul în care mă aflu? Persoana pe care am iubit-o cel mai mult a fost verişoara mea, care m-a antrenat ca ultima disperată în toate tehnicile posibile şi imposibile, pentru ca acum să-mi tremure picioarele când văd o poza cu Uchiha în care noi ne sărutam, mai exact când mă gândesc la ce urmari va aduce aceasta. Comic, nu? Cine ar putea întelege ceva din aceasta situaţie idioata?! Abia-mi pot menţine eu capul pe umeri.
Mă gandesc mai bine, timp de câteva minute, la o soluţie. Trebuie să scap. Nu ştiu cum, nu ştiu când, dar trebuie. Până la urma nimic nu-i mai bună decat ignoranţa, cel puţin asta-i ce-mi spune instinctul. Poate „minunatul fotograf" nu are nicio copie şi daca ar avea, nu găsesc niciun motiv bun pentru care ar face-o publica, fără pic de şantaj, deci nu există motiv de îngrijorare momentan. Un oftat ce aştepta de mult timp să-şi faca apariţia a ieşit din deschizătura pecetluită de buzele mele uscate.
Rup poza în zeci de bucăţele după care o pun în chiuvetă, sub jetul de apă. Odată cu distrugerea pozei, aveam speranţa că şi problemele mele se vor duce, căci voiam să visez ca un copil. Asta e dreptul pe care mi-l asum! Ochii mei obosiţi, ce şi-au pierdut verdele de-altă dată se mută către partea în care brunetul şi-a făcut jos culcuş. Nu avea de gând să se ridice. Stătea şi căuta o rezolvare din care să scape nevătămat, fără să afle Karin de incidentul cu înecul. Într-un mod ciudat îl înţelegeam, sau măcar încercam, deci trebuie apreciat.

Puteam observa cu uşurinţă că nu eram singura obosită din cameră, brunetul respirând foarte greoi şi gâfâind de o grămadâ de timp. Mi-am ridicat sprănceana şi-am început să mă uit suspicios la el, căci ceva nu era în regula sigur şi simţul nu m-a-nşelat niciodată. Se vedea că încerca să se oprească din gâfâit, special pentru a nu-şi arăta slăbiciuna asta noua în faţa mea, însa ceea ce m-au speriat au fost ochii, ce odată erau superbi şi mă făceau să mă pierd fără probleme în ei, ba chiar atunci când era nervos, acel roşu aprins ca sângele ce mă puteau face să sari cu săruturi pe el acum s-a transformat îngrozitor într-un roşu spălăcit, fără putere, fără voinţă, fără nimic.
Starea lui mă îngrozea, în aşa fel încât începeam să înghit în sec uitându-mă la persoana de care mi-a fost frică atâta timp, atât mie, cât şi întregii şcoli, pe care acum, dacă vreau, pot s-o omor cu uşurinţă. Asta era îngrijorător, căci oricât de mari şi tari se dau cele doua clanuri, adevărul este că ne e frică de o lupta corp la corp unii cu ceilalţi. L-am întrebat de cât timp n-a mai băut sânge, sperând că asta e cauza stării, însă tot ce mi-a ieşit de pe gura a fost o întrebare foarte seacă, şoptită, mai mult tremurată. Nu a vrut să spună nimic. Buzele sale palide, uşor movalii, uscate, nu se mişcau nici dacă le băteai, doar cât să inspire şi expire. Nu-mi venea să cred că eram eu mai îngrijorată decât el, aşa că mi-am repetat întrebarea, ţipând de data asta, însă decent, pentru a nu fi auzită de elevii ce se aflau la cursuri, silitori, nu ca mine în momentul de faţă. Într-un final, cel mai probabil pentru a nu atrage atenţia şi mai tare din cauza glasului meu, mi-a răspuns în timp ce se ridica cu greu de jos.