In cautarea noastra...

Capitolul 6

In seara aceea totul, dar absolut totul, a mers perfect. Am stat inca vreo jumatate de ora la el in brate si ne-am uitat la televizor, iar cand a ajuns mama si i-am povestit totul despre el, chiar s-a bucurat pentru noi. Nu imi venea sa cred ca mama poate fi asa de deschisa, cand vine vorba de asa ceva. Pot spune ca de cand ma stiu mi-am imaginat contrariul. Nu pot sa cred ca in sfarsit am relatia pe care mi-o doresc de mica si ca totul se intamplase atat de repede - aproape ca o pot numi "norocul incepatorului". Pacat ca deja din prima zi am intampinat o dificultate minora: societatea si gura lumii.

Am iesit afara in a doua zi a relatiei, iar nediscutand cu el despre ce le spunem celorlalti, l-am salutat doar cu o imbratisare, la fel ca pe restul.

- Hai mai Em... chiar asa?! Nu-l pupi tu pe iubitul tau?! Zice el, si la auzul acestor vorbe toti au facut niste fete mirate.

- Ba, tu de ce naiba esti cu aia, cand ai o gramda de tunate la dispozitie? spune Paul razand pe jumate.

In acel moment mi-au dat lacrimile si imi era foarte greu sa ma stapanesc. Stiam ca Paul are dreptate, dar ma durea prea tare ca sa recunosc. Totusi toate gandurile negative mi-au fost naruite de reactia lui socanta. In doi timpi si trei miscari, Jack a sarit violent la gatul lui Paul si a inceput sa urle la el:

- Daca mai aud vreun comentariu din partea ta iti rup capul ala de pe umeri. Ce ai tu de zis? Esti gelos ca nu stau tipele dupa tine sau care e problema ta? Jegosule. Eu te-am sustinut cand ai vrut sa fii cu Lara. Asa imi multumesti tu? Tampitule, eu chiar o iubesc.

Fara sa imi dau seama ce fac, m-am dus la Jack si l-am cuprins de brat, spunandu-i sa se linisteasca sis a opreasca bataia. Deodata am simtit cum i se destind muschii si cum isi intoarce privirea inspre mine asteptand un raspuns.

- Are dreptate, pana la urma cine s-ar fi gandit ca noi doi...

- Eu, urla el, eu m-am gandit la aceasta posibiliate din ziua in care ti-am ridicat pantoful ala afurisit de pe jos. Am fost atras de tine si de inocenta ta de cand te-am vazut pentru prima oara. Ai fost ca un dar pentru mine. Mi-ai deschis inima si m-ai invatat sa iubesc iara. Nu vreau s alas alti prosti sa intervina intre noi, acum ca te am langa mine.

La sfarsitul frazei, elibereaza gatul lui Paul din stramtaore cu o smucitura, facandu-l pe acesta sa isi piarda echilibrul. In acel moment, tot ce am putut face, a fost sa il sarut. Si eu il iubeam, la fel - sau chiar mai mult - decat zicea el ca ar facea-o.

Cher si Lara ramasesera fara cuvinte. Se uitau la noi ca la un show TV, iar eu incercam sa le arunc privirea de "va explic eu totul mai tarziu".

- Jack, nu am zis-o cu rautate, ce te ataci asa? spune Paul pe un ton de-a-dreptul terifiat, imi pare rau. Nu am stiut ca e asa de serios, nu te-am mai vazut niciodata asa si nici nu stiam nimic despre sentimentele tale asa puternice pentru Em... e doar incredibil.

- Scuze, Paul...

- E okay, frate.

Inima imi batea de nebuna. Nici nu mai stiam ce sa fac. Eram total socata. Mai intai ceea ce spus Paul, apoi declaratia lui Jack si sarutul... acele saruturi pe care nu o sa le uiti niciodata, datorita fluturilor in stomac si sentimentului ca oasele din picioarele tale se transforma incet incet in fluide. Ca la primul sarut. Doar ca la noi era diferit, fiecare atingere era speciala in felul ei si imi oferea negresit un fior care trecea prin mine de milioane de ori.

Cand m-am uitat mai atenta la Jack, am observant ca aproape plangea: statea pe banca cu coatele sprijinite de genunchi, cu capul cuprins intre maini, uitandu-se in jos, dar nu intelegeam de ce... m-am dus langa el si l-am intrebat ce se intampla cu el.

- Greseli. Asta se intampla cu mine. Mereu gresec. Tot ce fac este o greseala. O dau in bara cu toate lucrurile de care ma ating in vreun fel si singurul lucru pe care il fac este sa indepartez oamenii - mai ales pe cei pe care ii iubesc - sunt o persoana oribila si imi dau seama de asta in fiecare zi in care mai am binecuvantarea la o judecata, ca ceea ce am facut acum cu Paul nu poate fi numit rational din niciun punct de vedere. Patesc des sa am asemenea reactii nervoase: sa lovesc, sa urlu , sa tip, dar toate astea din nevoia de a ma descarca nestiind sa imi exprim altfel sentimentele. Uneori lucrurile iti pun efectiv capac si atunci cand stii ca nu ai cu cine sa vorbesti, ca esti singur si ca nimeni nu te intelege - sau macar incearca sa o faca, iti vine sa rupi tot ce ai. Exercitandu-mi puterea asupra altor chestii, lovindu-le si asa, ma simt si eu puternic. Tata avea dreptate: nu o sa ma iubeasca nimeni niciodata. Sunt doar un ciudat intr-o lume critica.

- Jack, eu te iubesc, intelegi? Nu ai cum sa schimbi asta.

- Asta zici acum. Nimeni nu a ajuns sa ma cunoasca cu adevarat si imi e teama ca nici macar eu nu mai stiu ce imi sta in forta. Iti zic, distrug tot. Deasta am tot ars-o cu diferite pitipoance, pentru ca stiam ca nu trebuie sa imi iau niciun angajament fata de ele, deoarece nici ele nu vor mai mult de o noapte. De pierderea lor nu ma temeam. Deja am si uitat cum e sa iubesti si cum e sa pierzi pe cineva in momentul in care ai cea mai mare nevoie de el.

Ramasesem fara cuvinte. Nu m-am gandit niciodta la asa ceva - la pierdere, durere si adevarul este ca eu, traindu-mi viata intr-o bula roz create de mama mea, nu pot defini suferinta ca pe un sentiment, ci doar ca pe o notiniune similara cu durerea fizica. Toate spusele lui Jack ma faceau sa realizez ca nu am deloc dreptate si ca ce e pe interior e de o mie de ori mai dureros si chiar imi doream sa il ajut. Vedeam in ochii lui ca el tanjeste dupa un ajutor pe care nu il accepta de frica.

- Promit sa iti fiu alaturi si sa te ascult oricand ai nevoie de ajutor. Ma lasi sa fac asta?

- Da, multumesc. Inseamni enorm pentru mine, Em.

"ۑA