Fluturi Prăfuiți - Enigma Evei

Partea a douăsprezecea - Ziua a treizeci și una

Este greu de crezut că într-o joi seara se pot aduna atât de mulți oameni. Clubul pare plin, chiar și după ora trei a dimineții de vineri. Mă rog în gând ca totul să se termine cât de curând, vrând să-mi petrec și puțin timp cu Eva.

Femeia este foarte muncitoare și nici măcar un strop de oboseală nu se observă pe chipul ei, acum mai palid ca niciodată în bătaia luminilor colorate ce încălzesc atmosfera încontrolabilă din club.

-Tipa asta mă vrea! Îmi urlă Mike la ureche și mă întorc confuz spre acesta.

Îmi face semn cu bărbia spre cea după care eu râvnesc de atâta amar de timp și mă încrunt pe loc, încercând să-mi mențin nervii sub control și să nu-i arăt cât de mult mă deranjează afirmația lui.

Oare ea mi-ar face una ca asta? Mie? Oare exagerez?

-Tu vezi cum îmi zâmbește? Chicotește ca un adolescent plin de hormoni și îmi îndrept iarăși privirea spre Eva.

Femeia, într-adevăr, zâmbea. Iar conștientizarea faptului că mă privea pe mine și își arcuia timid colțurile gurii, mă făcea să mă îmbăt doar cu aer. Rânjesc ca un nebun spre colegul meu de muncă și îl bat pe umăr de parcă m-a învins și a câștigat vreun premiu inexistent. Ea îmi adresa mie acele mici zâmbete, iar asta nu se putea contesta de nimeni. Ochii noștri se întâlneau mereu la mijlocul drumului și simțeam intensitatea lor, la fel cum o simțea și ea pe a mea.

-Îmi iau pauză de zece minute. Revin! Îi spun lui Mike și îi arăt clienții care așteptau să fie serviți.

Trec pe lângă șatenă și îmi duc două degete la gură în semn că mă duc să fumez. Eva se strâmbă la mine și mimează că vrea și ea, așa că mă uit la Raphael care își făcea de lucru la bar și o prind de mână, trăgând-o după mine.

-Dacă băieții au nevoie de mine? Chicotește speriată, iar obrajii ei devin rozalii în lumina obscură a holului ce dădea spre ieșirea din spate.

-Se vor descurca. E și Jose pe aproape de ei, așa că putem să ne luăm o pauză. Oricum, închidem pe la patru și terminăm cu totul în jur de cinci dimineața.

Scot pachetul din buzunarul blugilor și scot două țigări. Îi întind una ei și pe a mea o proptesc cu dor între buzele mele. Mi-o aprind pe a mea și fac la fel și a ei.

Trecuse câteva ore bune de când nu am mai fumat nici unul și am apreciat-o că nu și-a cerut pauză ca se ascundă singură și să savureze o țigară. Poate voia să lase o impresie bună, dar cred că ar fi spus dacă nu-i convenea ceva.

Trage fumul cu nesăț în piept și își închide ochii când îl expiră. Îi imit gestul și pot simți familiaritatea usturimii de pe gât de care mi se făcuse dor. Tata a fost extrem de explicit cu absolut toți angajații că nu este de acord să fumăm la bar pentru a nu da motive clienților de a încălca legile Angliei. Autorizația ce permitea să se fumeze în localuri, costa extrem de scump și, chiar dacă ai mei își permiteau să o plătească, nu voiau să se facă descriminare față de cei care se țin departe de acest viciu oribil.

-Ești obosită? O întreb îngrijorat când își sucește gâtul dintr-o parte în alta.

-Un pic, dar mă descurc. Îmi oferă un zâmbet vlăguit și își duce țigara între buze.

-Dacă vrei, poți termina mai devreme astăzi. Ne descurcăm de acum încolo...

-Nu, nu! Te rog! Sunt bine! Nu-ți face griji! Doar că îmi este somn. Nu sunt obișnuită să-mi pierd astfel nopțile.