Fluturi Prăfuiți - Enigma Evei

Partea a cincisprezecea - Cel dintâi sărut

Mă simt ca cel mai prost om de pe planeta asta. Stau în genunchi în fața femeii care mi-a furat inima fără să-mi dau seama, în așteptarea unui răspuns care are să mă sfâșie lent pe dinăuntru. Nu mai vreau să-mi spună nimic. Dacă asta îmi va provoca durere, nu mai vreau să știu.

-Dacă nu ești pregătită să-mi spui, să știi că eu nu te oblig! Îi spun în timp ce-i strâng degetele în mâinile mele pentru a-mi simți nevoia disperată de a o face să se simtă în siguranță.

Sunt un laș. Sunt un egoist. Sunt un prădător și în același timp pradă rănită la picioarele ei. Deși trebuie să știu adevărul, nu vreau să-l mai aud. Dacă asta îmi va aduce suferință, prefer să trăiesc în ignoranță, dar cu condiția să mă îmbăt din prezența Evei.

Ochii albaștri, injectați cu lacrimi, mă privesc nesiguri și știu că nici ei nu-i vine să creadă că abandonez atât de ușor această bătălie în aflarea situației în care ne pune pe noi doi.

Tot ce vreau acum este să o aud că mă vrea aproape de ea și să-mi dea permisiunea să am grijă de ea. Am nevoie să-i fiu aproape la fel de mult cum am nevoie ca și ea să-mi fie aici, acum. Doar noi doi. Fără alte distrageri. Fără posibilitatea de a mai fugi de inevitabilul ce se produce între noi.

-Leonard... Îmi rostește numele și simt cum mă descompun în fața ei.

Mă simt vrăjit de această femeie și îmi este al naibii de frică că totul este doar o iluzie. Mi-e frică că ea îmi este sirenă, la fel cum cele din mitologia greacă care atrăgeau marinarii spre o moarte ispititoare și plină de minciuni.

-Nu spune nimic. Dacă nu vrei, nu o face. Șoptesc și îi analizez albastrul curat al ochilor ei.

Nu știu nici măcar eu ce tot îndrug pe gură și nu sunt sigur dacă vreau ca ea să mă asculte sau nu. Nu mai sunt sigur de nimic. În fiecare dimineață când mă trezesc, o fac cu scopul de a o revedea iarăși pe Eva, și nu pentru că aș ști că am un anumit scop. Într-un mod ciudat de bulversant, Eva a devenit scopul meu real de a trăi. Respir pentru ea, mănânc pentru ea și continui să supraviețuiesc pentru ea.

-Leonard, trebuie să spun măcar cuiva. Văd judecata ce o ascunzi în ochii tăi. Știu. Și tu o știi. Murmură și își șterge lacrimile de pe obraji cu dosul palmei.

Înghit în sec și simt că mă topesc pe podeaua rece. Mă strânge de mâini și ne ridicăm amândoi. E tulburată și deschide gura de câteva ori cu intenția de a vorbi, dar o închide la loc la fel de repede.

-Tequilla. Spun de parcă tocmai am rezolvat o teoremă veche de secole și ies din bucătărie.

Intru în debara și inhalez o gură mare de aer în piept. Îl țin câteva secunde captiv în plămâni și îl eliberez foarte lent. Inhăț ultima sticlă de tărie ce o aveam de mai bine de două luni, iau sucul de portocale din combina frigorifică și revin în bucătărie.

Eva verifică mâncarea din cuptor, scoate două pahare dintr-un dulăpior și se așază în fața mea la masă. Modul familiar în care se comportă în apartamentul meu, mă face să-mi imaginez cât de minunate ar fi toate diminețile în care am sta aici și ne-am bea cafeaua împreună.

Torn tequilla în ambele pahare și adaug sucul deasupra. Împing paharul spre ea și aștept să-l ia în mână. Mă privește cu o expresie neutră și urăsc că nu pot să o citesc ca pe o carte deschisă. Ia paharul în mână și ciocnim, fără să toastăm cu adevărat pentru ceva anume. Iau o gură zdravănă din lichidul rece și încerc să nu arăt cât de mirat sunt când ea îl bea aproape pe tot.