Cara's pov. :
Odată ieşită din spital,Andrew mă ia de mână şi mă trage spre maşina sa.
În maşină,Andrew porneşte casetofonul care rula o melodie atât de tristă,dar totuși atât de frumoasă.
-Ce tot faci? îl întreb clar iritată,când văd că schimbă canalul de radio.
-Am crezut că melodia aia te întristează şi mai mult,spune,şi se uită la mine cu o faţă nevinovată.
-Dar n-a făcut-o,zic eu râzând de figura pe care tocmai o afişase.
-Hei! Nu mai râde!
-Nu mă pot abţine,scuze. Zic asta şi după încep să râd cu gura până la urechi.
Observ că opreşte brusc maşina.Mă sperii.
-Ce faci?De ce ai oprit? îl întreb temătoare.
Pe faţa lui se afișează un zâmbet destul de pervers.Se întoarce spre mine,îşi dă centura jos şi zice :
-Nici eu nu mă pot abţine!
Dintr-o dată,inima mea o ia razna.Ce are de gând să-mi facă? Nici eu nu ştiu.Încep să mă gândesc la tot ce e mai rău.Dar nu.Nu se poate.El e Andrew,cel mai bun prieten al meu.Mă sperii şi mai tare când văd că se apropie de mine incet-incet...Mă atinge uşor pe picior cu mâna stângă,iar cu cealaltă mână îmi scoate centura.Acum eram panicată complet.Mă liniștesc imediat,însă,când Andrew începe să mă gâdile ca un nebun,iar eu incep să râd necontrolat.
-Doar nu credeai că o să te violez sau ceva,nu? zice şi începe să râdă.
-Ba să ştii că eu chiar asta am crezut şi,cu toate că ştiam că tu nu mi-ai face niciodată așa ceva,m-am speriat de tine.Îmi era frică.Mă uit la el cu ochii înlăcrimaţi,în timp ce îi dau un ghiont destul de tare încât să îşi dea seama că nu e amuzant.
-Hei,Cara,nu plănge.Îmi pare rău.Nu o să te mai fac să treci prin asta niciodată.Dar tu trebuie să îmi promiţi că nu vei mai crede lucruri de genul acesta despre mine.Doar ştii că nu aş putea să îți fac așa ceva.Of,măi pitic...
Mă ia în braţe.Nările mele inhalează parfumul său dulce.Nu îmi pot da seama exact ce fel de aroma este,dar ştiu un singur lucru.Îmi place.
Mă desprind din îmbrăţisarea lui,punându-mi centura la loc.El face acelasi lucru şi zice :
-La spital am fost,de râs am râs până nu am mai putut,de o mică sperietură am avut parte,numai acasă nu am mai ajuns.Începe să râdă iar.Eu fac acelşi lucru.
-Către casă! zic eu,întinzându-mi mâna în faţă,cu pumnul încleştat.
Andrew zâmbeşte.
-Te crezi Superman mai nou?
Eu chicotesc.
-Eu sunt Superman.
-Nu,tu eşti Femeia-Pericol.Eşti o Black Widow mai albă,care se baga numai în belele.
-Cam așa ceva.
-Mă bucur că ţi-ai dat în sfârşit seama.
-Te rog,sunt Black Widow Femeia-Pericol,nu vorbesc cu oamenii de rând.
-Ce am făcut? zice Andrew oftând.
Încep să râd.
-M-ai făcut Black Widow Femeia-Pericol,fără să îţi dai seama că pentru mine asta nu este o jignire,ci o onoare.
Chicotesc.
Andrew începe să râdă.
Abia acum mi-am dat seama că melodia melancolică se sfârşise.După ea rulaseră pe fundal destul de multe cântece până acum.Eram prea prinsă de discuţie ca să îmi mai pese.
-Hai întâi la mine acasă,să îmi iau niște lucruri,spun.
-În regulă.
***
Ajunşi acasă la mine,urcăm la etaj,în camera mea.
-Frumos dormitor,zice Andrew cu o urmă de sarcasm în glas.Se vede că nu am mai fost pe aici de ceva timp.
-Hm.De ce zici asta?
-Păi,nu ştiu,poate ca de la ultima vizită făcută ţie,pereţii s-au înnegrit de tristeţe şi singurătate.La fel ca majoritatea lucrurilor de pe aici,de altfel.
-Hahaha.Doar ştii că am căzut în depresie după ce au murit ai mei.
-Dar mă vezi în fiecare zi.Nu văd de ce ai cădea în depresie.Aşa o depresie idioată.
Râde.
-Eu nu mă distrez.
-Scuze,scuze.
-...
-...
-Deci.Mi-am luat doar câteva haine şi niște lucruri mai sentimentale,ca jurnalul si colierul de la mama.
-Ok.Machiaje,placi de păr sau chestii de astea pentru fete ''ca să vă înfrumuseţaţi'',nu îţi iei?
-Andrew.De când,în toţi aceşti frumoşi 13 ani de când te suport,m-ai văzut pe mine machiată sau cu păru' ars?! zic,vizibil furioasă.
-Te tachinam,mă. Începe să râdă.Bineînțeles că ştiu că tu nu eşti ca celelalte ''frumuseţi'' ale pământului.Tu eşti naturală.Întotdeauna mi-a plăcut şi am admirat asta la tine.La cei 16 ani ai tăi eşti perfectă.
-Mulțumesc.Dar gata cu complimentele.Să mergem.
