Regenta Vol I

Capitolul 8: Furtună la palat

"Dacă lupți, poți să pierzi, dacă nu lupți ai pierdut deja!"

  Prințesa Ahnio ducea o luptă acerbă cu miniștrii, dar și cu sine însăși. Toate loviturile pe care le primea o făceau să se clatine, dar niciodată să îngenuncheze. Spre disperarea miniștrilor, Ahnio se înălța tot mai sus, susținută fiind de mama și de tatăl său.

  Miniștrii, știind că nu pot face nimic pentru a o împiedica pe prințesă să-și atingă scopul, hotărăsc să înlăture veriga cea mai   puternică, adică pe rege. Cu planul pus la cale, ministrul războiului se prezentă în fața regelui. Acesta se aplecă în fața sa și fără să-și ridice privirea din podea, îi intinse regelui o sticlă cu un lichid cărămiziu. Regele ridică mirat din sprâncene, spunând:
  – Ce este asta, lord Batu? spuse sceptic regele.
– Oferta mea de pace! răspunse acesta cu glas domol.
– Ofertă de pace, spui? repetă regele.
– Da, Maiestate!
   Regele privi fix sticla, mângâindu-și cu o  mână barba, în timp ce cu cealaltă lovea ritmat mânerul jilțului.
  – Te poți retrage!
  – Prea bine, Maiestate!
După ce lăsă sticla, ministrul Batu se retrase încet, dispărând în spatele ușilor de lemn. Regele luă sticla și începu s-o analizeze. Îndepărtă dopul și lăsă vaporii să-i pătrundă căile respiratorii. Era un miros dulceag, dar în același timp, înțepător. Lăsă băutura să curgă în cupă. O ridică și o mișcă încet, provocând valuri înspumate.

  Duse cupa la gură, sorbind cu nesaț lichidul dulceag. Apoi închise ochii pentru a savura mai bine băutura. Rămase așa preț de câteva secunde. La un momendat, trupul îi este traversat de un fior rece ca gheața. Începe să tremure spasmodic. Strânge cu putere mânerul jilțului, afundându-și unghiile în lemnul tare. Tușește. Treptat, tusea devine tot mai înăbușitoare, zdruncinându-i toată ființa.

  Atunci, ușa se deschise cu zgomot. Prin voalul negru ce se lăsă peste ochii săi reuși să distingă o umbră ce înainta grăbită spre el. Era Ahnio.
Deschise gura, vrând să spună ceva, dar un nou val de tuse violentă îi înecă cuvintele. Un firișor roșu și cald i se prelinse încet din colțul gurii, scurgându-i-se pe bărbie. Cu un ultim zâmbet, se prăbuși la picioarele fiicei sale.
  – Tată! strigă îngrozită Ahnio.

  Văzându-și tatăl într-o asemenea stare, simți cum picioarele i se înmoaie, prăbușindu-se  în genunchi lângă acesta. Printre lacrimi, îi luă capul și îl așeză în poala sa. Regele respira greoi, de parcă aerul ar fi fost de plumb. Prințesa vru să se ridice pentru a merge după ajutor, dar acesta o prinse de mână, oprindu-o.
  – Nu mai este timp, copila mea! rosti el cu vocea stinsă.
  Cu ochii scăldați în lacrimi, Ahnio duse la buze mâna tatălui său, sărutându-o prelung. Cu mâna tremurândă, regele o mângaie pe fată pe obraz, șoptindu-i:
  – Un vis este un vis, dar tu îl poți face realitate! și spunând acestea, mâna i se prăbuși inertă pe dalele de piatră.

  Sfâșiată de durere, prințesa se aruncă deasupra trupului neînsuflețit, izbucnind într-un plânset ce cutremură întreaga încăpere. Lacrimi amare i se prelingeau pe obraji, spălând chipul pătat de sange al celui ce-i fusese tată.
   Rămase așa vreme îndelungată, de parcă timpul s-ar fi oprit pentru a asista la durerea prințesei. La un momendat, se ridică brusc și cu privirea pierdută, cercetă încăperea. Nimic. Totul era rece și lipsit de viață. Cu pași mici și legănați se îndreptă spre ușă.

  Apăsă mânerul, dar își întoarse capul pentru a arunca o ultimă privire. Când ieși, servitoarele ce așteptau la ușă, vazându-i chipul  plâns, nu  au îndrăznit să o întrebe ce s-a întâmplat. După ce ecoul pașilor prințesei se stinse, una dintre servitoare își făcu curaj și intră în Sala Tronului. În urma sa , prințesa  auzi plâsete și strigăte disperate.

  Auzind ce s-a întâmplat, regina porni grăbită spre locul incidentului. Ajunsă în fața Sălii, regina o văzu pe prințesă. Aceasta nu putea crede că așa ceva a fost posibil. Nu voia să creadă.
Văzând chipul palid și ochii înroșiți ai prințesei, reginei tocmai i se confirmă adevărul. Prințesa înaintă spre mama sa, iar aceasta o cuprinse protector în brațele sale. Un nou val de lacrimi le învălui atât pe prințesă cât și pe regină. Printre suspine, prințesa șopti:
  – L-am pierdut! L-am pierdut, mamă! șopti ea cu vocea sugrumată de lacrimi.

                         ***
Norii  plumburii amenințau să-și reverse furia asupra regatului. Totul era gri și întunecat, de parcă  întreaga natură ținea doliu. Cortegiul funebru ce  o avea în frunte pe prințesă tocmai se întorcea de la înmormântare.

  Prințesa își ridică ochii triști spre cer. Ca un răspuns  la lacrimile sale, începu  să plouă. Doamnele de onoare alergară cu umbrela în urma sa, dar ea le făcu semn s-o lase în pace. Voia să simtă picăturile reci. Voia ca ploaia să-i aline sufletul îndurerat și să-i stingă focul ce-i mistuia sufletul.

  În ciuda faptului că părul i se udase și i se lipise de față, iar hainele atârnau  ude pe trupul său de parcă ar fi fost de plumb, prințesa continua să meargă agale prin ploaie. La intrarea în palat a fost întâmpinată de ministrul războiului și de alți doi miniștri.
   Trecu pe lângă aceștia fără să le arunce o singură privire. Când era pe punctul de a intra, se întoarse pe călcâie și privindu-i cu ochii sticloși, spuse:
  – Poate că ați câștigat lupta asta, dar războiul îmi va aparține!
  Apoi trânti zgomotos ușa în urma sa.