Dragoste de câteva săptămâni

Surpriza

M-am trezit devreme, pentru că trebuia să merg la școală. Era aproape vacanță, nu prea mai dădeam așa mare importanță școlii. Plus că în ziua aia aveam un eveniment foarte important la care trebuia să fiu prezent. Era finala campionatului de fotbal pe școala. Ajunsesem în finală, da (nu eu, pentru că eram probabil cel mai slab din echipa aia, dar îmi place să mă laud cu asta) și bineînțeles, prilej de a chiuli de la ultimele ore, alea cele mai plictisitoare, când știi că vacanța se apropie și tu nu mai ai niciun chef de școala. Zis și făcut, am plecat cu băieții de la ore cam cu vreo două ore înainte, cum că am avea antrenament, auzi. Ne-am dus să ne răcorim la o bere la un pub de pe lângă liceu (îți dai seama ce fotbal am mai jucat noi după, mai ales eu, care dacă beau două beri, nu mai știu tabla înmulțirii). Băi și vorbisem aproape toată ziua cu IUBITA mea. Da, acum, era deja iubita mea. Spunea că are nu știu ce treabă pe la școală și că nu mai poate vorbi. Am lăsat-o cu treaba ei și mi-am văzut de a mea. Am discutat tactici cu băieții despre cum să ne distrăm după ce se termină meciul și uite așa au trecut cele două ore de antrenament. Când am ajuns acolo, mare surpriză. Bă, venise să mă vadă cum joc. Teroare maximă. Eu oricum nu eram vreun fotbalist celebru, dar acum, că venise și ea, picioarele mele deja știau să facă fontă. M-am bucurat nespus, nu pot să mint, dar știam că avea să mă afecteze tare, că numai la meci nu mai urma să fiu atent. Și cum se pregăteau băieții să dea drumul la meci bineînțeles că eu eram pe margine, cu ea. Venise cu o bună prietenă de-ale mele. Da, frate, de-ale mele (pe cuvânt că așa e corect). Încă nu înțelegeam de ce. Păi ea mă cunoștea pe mine de nici o săptămână și deja îmi știa prietenele? Nu am dat importanță, pentru că atenția mea a fost numai către ea. În fine, am alergat către teren că deja urla lumea după mine și am început meciul. Pot să mă descriu într-un singur cuvânt, CATASTROFAL. Parcă visam, nu știu de ce am jucat în asemenea hal (adică, știu, dar nu voiam să recunosc). Scorul era 3-0 la pauză și toate golurile erau din vina mea. Așa că am decis să fiu totuși băiat bun și am ieșit la pauză, lăsându-i locul unui om care chiar știa ce face. S-a terminat 3-2 și bineînțeles că am luat vina asupra mea și eram dezamăgit. Dar, contrar tuturor așteptărilor mele, chiar și cei mai înverșunați colegi ai mei, m-au încurajat și au spus că asta e, nu mai contează, noi ne-am simțit bine și totul a fost minunat. Băi, mi s-a umplut sufletul de fericire să văd că oamenii chiar știu să fie și buni. Cu toate că ziua mea fusese exact ca ziua lui Balotelli când a încercat să pună maieul ăla pe el (dacă nu știi faza, aruncă un ochi pe youtube). Am trecut cumva și peste asta și știi de ce? Băi, când am ieșit la pauză a venit ea, m-a luat în brațe și m-a sărutat. Nici nu se uitase la ce-am făcut eu acolo. E doar așteptase pe margine să vin la ea să o sărut și să mă țină de mână. Atunci mi-am dat seama că nu totul se rezumă la lucrurile mari, lucrurile importante la vedere. Fericirea vine din lucruri mărunte, mi-am spus și atunci chiar am simțit asta. Când am văzut-o fugind spre mine, mi-am dat seama că e tot ce îmi doresc. Pe măsură ce se apropia, am realizat că mă îndrăgostisem și deja nu îmi mai era frică să recunosc. Eram fericit că pot să admit asta și să nu îmi fie teamă. Am fugit repede să fac un duș, că totuși, alergasem, chiar dacă mare lucru nu făcusem și am fugit să ies cu ea. Nici nu vă pot explica în cuvinte cum a fost ziua aia.. (deși am avut o mică cearta, pentru că bineînțeles, capul meu sec i-a spus prima dată când am vorbit despre asta, că cea mai lungă relație a mea a fost de două săptămâni. draci, era de vreo doi ani). Nu puteam să îi spun că am fost în stare să fiu cu cineva doi ani de zile și apoi mă simt mai fericit cu ea decât cu oricine. Știam că pentru oricine pare imposibil. Dar vă rog să mă credeți, nu e. Ceea ce am simțit eu cu fata aia în acele câteva zile, era mai puternic decât iubiri vechi de zeci de ani. Nu știu să spun de ce, nici până azi nu mi-am putut explica. Știu doar un singur lucru, dacă ar trebui să iau totul de la capăt, nu aș schimba nimic. I-aș spune același lucru. Pentru că mi-ar fi la fel de frică de faptul că aș putea s-o pierd ca în prima zi. Aș prefera o singură zi cu ea, decât o viață cu amintirea ei. Sunt om, sunt imperfect și nu regret nicio secundă că am greșit atunci, în felul ăla. Asta m-a adus aici, mi-a adus-o pe ea atunci, oricât de puțin, dar a fost acolo, lângă mine.