Dragoste de câteva săptămâni

Înțelegând cuvântul "fericire"

O altă zi în care mă trezisem devreme. Încă nu îmi dădeam seama de ce făcusem asta. Aveam ore oarecum lejere la școală și nu dormisem foarte mult. Mă simțeam vinovat pentru minciuna mea. În același timp, însă, mă simțeam minunat să știu că e tot lângă mine, că o s-o văd seara și o s-o sărut. Aveam un majorat în clasă și îmi promisese că va veni. Avea și ea majoratul ei, așa că imaginați-vă cât de bine m-am simțit când mi-a spus că va veni, totuși, și la mine. Băi, eram un Vezuviu mai mic, singura diferență era că eu eram activ. Efectiv reușeam să mă pierd în ea, reușea să se piardă în mine, reușeam să ne completăm, era cheia sol de pe portativul meu, Bonnie pentru al meu Clyde (dacă nu știi melodia, aruncă repede un ochi pe youtube), ce să mai, era bomboana de pe coliva mea. Mă făcea să ma simt complet, mă făcea să vad că există viață după suferință (deși ea nu știa asta, deci practic nici nu se chinuia prea tare, era doar ea, perfectă, minunată, cu fața-i suavă, apropiindu-se de a mea, toată scena terminându-se într-un sărut mai apetisant decât fructul pasiunii). Gata, hai, lasă visatul în oglindă ca ai întârziat la școală. Aveam prima oră cu domnul director, istorie. Nu mă laud, dar am știut ceva istorie prin liceu. Deci nu îmi era frică neapărat de ora lui. Știți că există poveștile alea, în care directorul e inamicul public numărul unu și tuturor ne e frică de el și fugim de ora lui ca de invazia extraterestră? Băi, după ce am avut prima oră cu el, am înțeles de unde au pornit poveștile alea, sincer. Omul efectiv te distrugea psihic într-o oră. Și nici măcar nu era o oră, că erau orele scurtate pentru a putea prinde eu trenul seara către casă, că, de, stăteam la țară și trebuia să mă pupe mama în fiecare weekend. De obicei stăteam foarte cuminte, ascultam orice spunea ca nu cumva să mă întrebe ceva și să nu știu și să îmi spună că sunt un salahor (nici până în ziua de azi nu am aflat ce înseamnă și nici nu vreau). Dar, acum era diferit. Stăteam să îi trimit ei mesaje. Bă, și stăteam efectiv cu morcovul cu tot cu iepurașul de Paște și Moș Crăciun, că dacă mă prindea ăsta, eram direct dezmoștenit. Surprinzător, ora a trecut extrem de repede, nu m-a prins nimeni, iar restul zilei a fost ceva mai lejeră pentru că plecaseră și iepurașul și Moșul. A trecut ziua cumva, cu bunii mei prieteni susținându-mă moral să terminăm câțiva metri de bere iar apoi fratele lui Moș Crăciun, Moș Ene, și-a făcut datoria de a mă aduce în Lumea Viselor. Am dormit, mi s-a părut mie, etern. În fine, vine seara, m-am îmbrăcat cât de frumos am putut, că trebuia să fac impresie. Până la urmă era primul eveniment la care participam și venea și ea să vadă. Am ajuns la majorat, am reușit să mă cert cu o carafă de vin și două shot-uri de tequila și apare ea.. Îmi aduc aminte și acum. O rochie albă. Doamne, nici zăpada proaspătă nu e așa albă. Arăta ca o actriță de la Hollywood în cel mai bun moment al carierei, iar eu eram o imitație proastă de Mr. Bean. Nici măcar nu reușisem să mă apropii de frumusețea ei din seara aia. După un moment (pentru mine) mi-am dat seama că mă holbam ca un idiot și ea se apropia din ce în ce mai mult. Eram fără reacție. A văzut. A început să râdă. Și s-a grăbit puțin către mine. Când a ajuns m-a sărutat atât de puternic încât am crezut că dacă nu se oprește, o sa devin Osama bin Laden și o să arunc locul în aer. Probabil am făcut să plângă vreo doi trei virgini când am sărutat-o (sau, mă rog, când m-a sărutat ea, că eu făceam pe statuia). Bă, nu pot să vă spun cum a fost seara aia. Deși am stat maxim două ore, au părut două vieți. Și nu orice vieți. În momentele alea m-am simțit mai bogat decât Bill Gates și mai fericit decât Pharrell Williams (adică tipul ăla care cântă melodia Happy). Fata asta mă făcea să dau noi definiții cuvintelor frumos, fericit și orice cuvânt de ăsta frumos. Băi și efectiv credeam că e un fel de extraterestru trimis pentru spionaj, că nu avea cum să fie de pe Terra și să fie așa frumoasă. Dar, lucrul care mă atrăgea cel mai tare, era personalitatea ei. Așa personalitate puternică, mai rar. Se vedea că știe ce vrea, se vedea că știe să se bucure de orice moment și reușea să mă învețe asta și pe mine. Cred că ăsta e motivul pentru care o iubeam cel mai tare. Că mă făcea să înțeleg ce înseamnă să trăiești. Țin să vă spun că până să o cunosc pe ea, nu am trăit, ci doar am existat.