Era dimineata. Era devreme. Nici macar o lumina palida nu vedeam in camera.
Nu am fost mereu un fan al trezitului devreme, desi pot spune ca sunt matinal. Eram din nou cu ochii in tavan, ma gandeam plictisit la ce aveam de facut in acea zi. Scoala - rutina zilnica. Si cam atat. Nu ma plang ca trebuie sa merg la scoala. Mie unul imi place, asa cum e. M-am ridicat din pat, m-am dus la oglinda. Se vedea clar in privirea mea ca eram plictist. Am iesit, mi-am luat ca de obicei o cafea, si mergeam linistit spre scoala. Ceva se intampla. Ma uitam la putinii oameni din jurul meu - observam cum se contureaza tot mai repede, un peisaj ciudat, diferit - fara culoare.
Un tablou in care predomina clar culoarea gri - un mic tablou care nu avea nici un sens. Un peisaj care incepea sa apara tot mai des pe strazile acestui oras simplu. Un tablou care ar intrista si mai mult, pe oamenii care deja il alcatuiesc. Si cine sunt acele persoane? Noi. Noi toti. Oamenii mergeau incet, mecanic. Erau absenti. In privirea lor vedeam un abis. Mergeau ca si mine ingandurati, incet - pasii lor nici nu ii auzeai. Fetele lor nu schitau nici un pic de bucurie sau fericire. Eram confuz. Nu intelegeam. Nu ma mai uitam la oameni, toti erau la fel. Blocuri, un parc, o banca, magazine. Strazi si cladiri in nuante de gri. Totul fara pic de viata. Pana si copacii erau in nuante de gri. Pana si lumina parea gri. Un gri sters, ce insemna doar singuratate. Un gri, ce nu prevestea ca lucrurile se vor schimba devreme.
Continuam sa merg linistit spre scoala. Cafeaua era aproape gata. Ce era mai ciudat - simteam ca fac si eu parte din acest tablou, un tablou caruia nu ii gaseam un adjectiv potrivit. Am hotarat sa ignor acest amanunt, care mi se parea nefondat. Eram in fata scolii. Mi-a fost dor de scoala, sincer. Mergeam pe hol. Ce liniste. Ce culori de gri si aici. Si totusi eram doar eu acolo. Am aprins lumina. Prea multa lumina. Am apasat din nou pe intrerupator. Era la fel. Nimic nu se schimbase. Acelasi gri.
Era ora 8, orele incepeau. Am hotarat sa nu ma mai gandesc la acest peisaj, care nu parea sa isi schimbe culorile. Nu va voi spune cum a fost la scoala, pentru ca sincer, nici eu nu as vrea sa ma ascult. Au trecut orele pur si simplu. Era ora 14:00. Mi-am luat incet lucrurile si am pornit la fel de plictisit spre casa. Vedeam aceleasi tonuri de gri. Doar ca era altfel acum. Era agitatie. Soarele era pe cer aparent. Aici, pe pamant, lumina era parca prea putina. Oamenii aveau acealeasi fete lipsite de expresie. Nu intelegeam. Inca nu intelgeam de ce. Dar, asa erau lucurile. Atmosfera aceasta absolut rece domnea in oras de ceva vreme. Eu abea azi realizasem acest lucru. Ce e cel mai trist, e ca si oamenii erau tot asa. Iar acum, raceala asta ma urmarea pe mine. Dar doar ma urmarea.
Am ajuns acasa. Nimic interesant nici aici. Mama inca nu era ajunsa acasa. Era linsite. Era la fel de trist tabloul si aici. Ma uitam la carti - ele nu pareau afectate de aceasta monotonie. Aveau aceleasi culori vii aveau aceleasi povesti minunate de spus. Am rasuflat usurat. M-am afundat apoi cu nasul in caiate, in teme, in lectii. Intre timp a ajuns si mama acasa. Nu prea am bagat in seama. Timpul trecea incet. Auzeam ceasul cum face "tic-tac". Ma uitam pe geam, vedeam cum incet-incet, ziua se termina, iar noaptea venea. Am inceput sa ma gandesc din nou, la acest fenomen care nu ii puteam gasi o definitie. Tot ce puteam spune e ca fericirea oamenilor a fost luata. A fost furata. Zambetele au fost luate de pe buzele lor. Totul a fost inlocuit cu o boala contagioasa, o boala pe care trebuia sa o evit.
Atunci mi-am dat seama - acesta nu era un tablou, era un film. Un film in care fara voia mea, eram personaj principal.
