Eu si Malina? Nu. Nu m-am gandit eu pana acum la asta, nu va ganditi nici voi. Eu cu Malina ne stim din prima zi de liceu pot spune. Ea stia aboslut tot ce se intampla in scoala. Eu doar stiam ca vreau sa aflu ce se intampla in scoala. Ea era cea mai timida dintre toti cei care se aflau in curtea scolii. Iar eu deja radeam cu doi baieti alaturi de care rad si acum cand am cum. Ea era cea serioasa, eu cel care incepea sa faca glume. Doua extreme. Insa amanadoi ne urmaream unul pe altul. Eu stiam unde se afla ea, ea stia unde ma aflam eu. Stia cand ies afara la o tigara - si cand intram in scoala se uita rece la mine, iar eu stiam cand megrea la cursurile de arta - si ii zambeam frumos uitandu-ma atent la ce desenase. Si asa a fost un trimestru intreg. Doar ne citeam unul pe altul. In vacanta de iarna eu eram in Bucuresti iar ea in Cluj - atunci i-am trimis mesaj. Apoi, ne intalneam in cele mai ciudate locuri. In spatele cinema-ului, pe malul raului, in cel mai pustiu parc. In cafenele - cele mai intunecoase colturi, in Bibleoteca Veche unde ne ascundeam printre carti. Seara sub cer senin, dimineata pe o banca. Unde era liniste, de unde puteai sa observi tot in timp ce esti in umbra - in timp ce esti chiar tu o umbra. In lumea noastra. Deci suntem ceva. Ce suntem? Nu conteaza. Ce conteaza? Conteaza ca suntem. Imi place sa spun ca e sora mea. Sora mea ciudata. Doar a mea. De ce? Nu stiu. Deci eu si Malina? Nu.
De nicaieri soarele aparea si el. Raze mici incepeau sa cada pe pamant. Deci era dimineata. Muzica se auzea incet. Eram intins pe jos cu fata spre padure. Era prima oara cand dormisem in astfel de conditii. Sper ca nu si ultima. Malina se pare ca era deja treaza. O auzeam cum se chinuia sa faca ceva. Avea ceva colorat in mana, ceva mic la care tot lucra. Imi era prea somn sa o intreb ce face. Si eram sigur ca daca o intreb mi-ar fi raspuns sec - "secret". Am adormit inapoi fara prea multe batai de cap.
Se luminase deja. Un cerc auriu stapanea cerul care nu mai era albastru. Muzica se auzea in tot tabloul viu. Improsca culoare. Mana mea se pare ca spanzura in aer. Era in poala Malinei. Se chinuia sa imi puna o bratara ciudata. Era in toate culorile posibile. Si ce e si mai ciudat, era jumatate. Cealalta jumatate era pe mana ei. Incerc sa ma ridic:
-De ce te misti? Nu vezi ca lucrez?
-Duminica nu se lucreaza de obicei, ii zic in timp ce ma intind inapoi pe jos ca sa o las sa "lucreze".
-Taaaaaaaci.
Si am tacut, mnah. Nu ma puneam cu ea. Stiam ca pierd daca fac asta. Incep sa ma uit in sus. Vedeam trei frunze verzi si un cer alb. Simteam cum ceva imi strangea incheietura. Ori era chiar Malina de vina ori jumatatea aceea multicolora.
-Vrei sa te ajut?
-Nu-ti mai misca mana.
-Dar ce faci?
-Ai sa vezi daca nu iti mai misti mana.
Am ramas asa pret de jumatate de ora. Ea mormaia ca nu ii iesea planul, eu incercam sa nu rad. Intr-un final imi arunca mana din poala ei si striga:
-Gataaaaaaaaaaaaa!!!!!
M-am uitat la acea bratara ce se afla pe mana mea. Era mai colorata acum. Mai vie decat credeam. Iar pe acea bratara scria cu litere albe "Fauritorul de apripi".
-Am vrut sa scriu numele meu la inceput, dar tu nu ai cum sa ma uiti, asa ca am hotarat sa scriu numele tau. Si bratara asta va fi mereu la fel de vie sa stii. Deci sa nu te ingrijorezi ca isi va pierde culorile. De ce? Pentru ca eu am facut-o. Pe cealalta jumatate, cea care e pe mana mea, nu scrie nimic. Te las pe tine sa scrii ce doresti.
-Ce onoare, nu?
-Daaaaa maaaaai.
Am inceput sa ma gandesc la ce ar trebui sa fie scris acolo. Putea fi orice. Putea fi si o litera. Si o cifra. Dar ei nu ii placea matematica deci o cifra nu. Ce e Malina intr-un cuvant? O intrebare foarte grea, aparent simpla. Ce e Malina? Exact. Nu poti da un raspuns din prima. Am ramas pe ganduri. Am oprit muzica si m-am asezat turceste jos. Dupa un timp i-am luat mana in poala mea. M-am mai gandit o data. M-am uitat la bratara, apoi la ea. Am luat pixul alb si incet, timid, cu multa migala am scris "Aripile".
