Mi-am dat seama ca aveam multe de facut. Nu puteam sa raman acolo, nu? Dar somnul inainte de toate. Deci, m-am culcat. Cum ai putea dormi cu Aripile in spate? Pai practic chiar poti, nu te deranjeaza. M-am trezit mai odihnit ca de obicei. Cand m-am ridicat am observat ca nu mai aveam piciorul ruginit. Deci puteam sa alerg la fel de bine ca inainte sa ajung aici. Cicatricea mea ce s-ar fi potrivit mai bine pe fata unui general inca nu disparuse. Priveam in oglinda si observam cum e tot mai inchisa si rece. Exprima ceva negru. Nu ma reprezenta. Aripi in toate culorile si o cicatrice neagra? Nu se potrivesc. Ora 16:30. Cafeaaa. De unde faci rost de cafea? Incep sa explorez acea incapere in care voiam din tot sufletul sa existe o bucatarie. Si a aparut! Era foarte mica. Era extreme de mica. Dar avea un mini-aragaz un dulap si unstensile mici, un ibric si cel mai important - cafea. Puteam sa imi fac cafea. Si mi-am facut. De ce puteam face tot ce voiam atat de usor? Pai eram in lumea mea. Si fiecare in lumea lui face ceea ce doreste. Aproape. La mine singura problema era spatiul.
Mi-am luat pachetul de tigari si am iesit. Cum am scos Aripile pe usa tot locul incepea sa prinda un contur nou. Si am fugit inapoi in casa. Cum sa fac sa nu colorez totul? Ma duc in fata oglinzii. Cicatricea. Inchid ochii si ma gandesc foarte bine - Aripile trebuie sa devina gri. Sa aiba o culoare ce sa inspire ce inspira cicatricea. Ma gandesc ca am Aripi gri. Ma gandesc la tot orasul meu care era gri si nu negru. Pun mana pe cicatrice, apoi pe Aripi. Deschid ochii. Erau gri! Eram in culmea fericirii. Deci imi prindea bine cicatricea. Puteam sa ies pe strazile astea fara sa fiu atat de vizibil. Si iata-ma afara sub un cer anost. Macar puteam face ca minunatele nuante ce dominau acest oras incredibil sa fie gri luminos nu gri intunecat. Merg in centrul intersectiei, iar de acolo pornesc spre gara. Nu trebuia sa fiu vazut. Gara era la fel ca ultima oara. Vagonul era mai cenusiu ca oricand. M-am uitat spre cer. Era momentul. M-am uitat la Aripi. Mi-am pus castile. Sus. Am incercat sa ajung sus. Dar cum zbori? Era o intrebare atat de buna incat am inceput sa rad de unul singur acolo de nestiinta mea. Dar trebuia sa zbor. Dar cuum? Mai, cumva puteai. Daca era un porumbel prin preajma l-as fi intrebat cum dai din aripi. "Razi ca sfecla" - mi-a sunat vocea Malinei in cap. Deci am trait destul cat sa fiu si o sfecla. Am devenit serios. Am inceput sa imi zic in minte versuri. "Daca limita e cerul - eu-s deja cu capu-n nori". Am inceput sa ma ridic de la sol. Pluteam. Ma ridicam inceeet. Pluteam ca un fulg in sens invers. Si deci zburam. M-am urcat tot mai suus. Era o priveliste frumos de trista. Mi-am dat seama ca eram la marginea orasului. In spre Negru daca te uitai vedeai in centru un bloc maaaare de tooot. Deci ala era centrul. Ma da' mare era. M-am uitat in spre est. Puteam sa plec acasa. Nu. Trebuia sa imi fac treaba. Aud un tunet. Boooom. Iata-ma din nou pe jos. Ati zice ca sunt fricos. Dar de obicei nu sunt. Am crezut ca voi fi intampinat din nou. Dar nu. Acolo vremea era extreme de trista. Deci nu trebuia sa ma mir. Aveam acum un genuchi distrus. Ce era ciudat e ca inca nu murisem. Dar asta e. M-am ridicat si am zburat direct. O vreme doar voi zbura caci nu puteam sa merg. Bucuria meaa. Probabil ca orice pasare ar fi ras de mine. Dar nu asta conta.
Era cazul sa parasesc temporar periferia si sa merg spre centru.
"Un mic zburator zbura spre centru."
Marturisesc ca era sa cad de muulte ori. Dar nuu. Am reusiit. Zburam de pe un bloc pe altul si simteam cum sunt inghitit sau mai bine zis, cum ma pierdeam in acele culori reci. Friiiiig. Era friiig. Cum inaintam vedeam umbre pe strazi, vedeam forfota si auzeam multe rasete. Clar se intampla ceva. Blocurile erau tot mai mari, iar eu ma chinuiam cu greu sa ajung pe acoperisul lor - atat de bine zburam. Cel mai greu era sa nu fiu vazut, caci nu e greu sa vezi un om inalt ce da din aripi ca un pinguin. Am ajuns cu greu aproape de Centru. Era acolo o piata maaaare - Piata Condamnarii. Presupun ca acolo se intamplau multe. De aproape, blocul acela era imens. Era fix in mijlocul pietii. De asteptat, pe langa ca era impunator si infricosator, avea un balcon maaare de tot, lat. Umbre mici si mari, finite reci si urate, friguri si intunericuri se adunau incet incet in piata. Cineva va fi condamnat. M-am intins pe jos si am inceput sa astept. Ora 17:45. La fix trebuia deci ceva sa inceapa. Si am avut dreptate. Doar ca a inceput la 19:00 nu la 18:00. Intre timp am invatat sa plutesc pe acoperis. Si m-am uitat in jurul meu. Era in genere un oras sumbru. Mai un felinar aprins, iar negru, mai geamuri sparte, mai nori urati pe cer. Ma obisnuisem deja cu acest peisaj - ceva vreme voi face parte din el.
Deci ora 18:00. O mare de cetateni era in piata. La balcon garzi ce suflau in jur teama si frig. Si pentru prima oara l-am vazut pe Gri: nu as putea sa il descriu pentru ca nu pot. Imaginati-va o aratare ciudata. O privire care te-ar face sa iti pierzi puterile. O privire ce te-ar face sa cazi in tristete si lacrimi amare. O privire ce ti-ar distruge visele. O voce ce ti-ar aminti de momente grele. M-am speriat. Intr-o clipa am simtit din nou cum eram ridicat sus si cum eram lovit neincetat. Totul a fost intrerupt de niste aplauze puternice. Incepea. M-am ridicat si am incercat sa ma uit la Gri fara sa cad pe jos. Avea o foaie in fata lui. Lista de condamnati?
"Dragi tovarasi si pretini.."
Glumesc, nu a fost asa.
"Atentie! Liniste am zis! Ani de zile am fost inlaturati de acel Q care ne tinea inchisi in cele mai luminoase inchisori din Soare. Pana cand i-am furat Aripile! Hahaaa! Din pacate ne-a scapat. Dar nu asta conteaza. Am reusit sa dominam din nou lumea. Mii si mii de muritori tristi, mii si mii de zambete distruse. Pana cand totul s-a schimbat din nou. Dar suntem pregatiti! Asa ca, cetateni, zece milioane de lacrimi pe Fauritorul de Aripi!"
Aplauze si strigate si urale. Era perfect, eram cap de afis. Deci Q era si el Fauritor. Ce dragut, eram trei Fauritori.
"Zece milioane umbrelor! Dar il vreau cu Aripile nevatamate. Aripile sunt toata puterea lui. E in Negru de cateva zile. Probabil ca zace printr-un bloc. Haha."
Era amuzant sa vad ca din prima sunt subestimat. Nu stiam sa zbor, dar nu asta conta. M-am intors, si am dat sa plec. Si atunci, un strigat:
-Pe eel!!
Un monstru inalt si gras, cu o barda in mana, venea din spate. Se misca extreme de repede pentru marimea lui. Am dat din Aripi si evident am incercat sa zbor. Ma invarteam pe acoperis cu un calau in spatele meu. Pluteam si radeam de el, incercam sa dau cat mai tare din Aripi. Gri era nervos, tuna si fulgera. A inceput sa ploua. Era extreme de comic sa vad ca nu ma prinde acel om cu barda. Si atunci, m-am ridicat si am zburat spre nori, cu o viteza inimaginabila pana atunci, in timp ce aruncam peste toti culoare. Tipete si urlete. Eu radeam, ei plangeau. Am luat-o la fuga spre Strada Omului. Si atunci, am fost lovit. Barda imi lovi Aripile. Si o pana stralucitoare cadea acum incet.
-Haha maaa!
Am ras si am plecat. Ajuns acasa, am vazut ca Aripile se reparasera. Am rasuflat linistit. M-am intins in pat, mi-am aprins o tigara si am inceput sa scriu in caiet. Scriam idei si vise, iar mai apoi le lipeam pe pereti. Lumea meea. Era 0:00. Am mai fumat o tigara si m-am culcat tulburat, gandindu-ma cum voi reusi eu sa nu fiu prins in acest oras.
Ora 1:00 - cineva batea jucaus la usa.
