Nu puteam sa las dorul sa ma copleseasca. Nu puteam nici sa nu ma gandesc la Malina. Voiam sa o vad. Voiam sa o imbratisez. Mereu voiam sa o imbratisez. Nu aveam cum. As fi vrut sa am aripi sa pot zbura la ea. Sau ea sa aiba aripi sa poata zbura la mine. Treceau prin capul meu ganduri si ganduri, sperante si dorinte, vise si cuvinte. Toate nu aveau cum sa devina realitate. Malina era departe. Eu nu stiam unde ma aflu. Reformulez - nu pot sa nu las dorul sa ma copleseasca. Ora 12:58. Imi iau bicicleta, gandurile, geanta si merg in vagon. Am intrat in vagonul de dormit - paturi mari, perne pufoase, lumini verzi pe tavan si boxe mici. Mi-am lasat bicicleta pe coridor, mi-am pus telefonul la incarcat, m-am trantit in pat si am adormit.
M-am trezit cand soarele incepea usor sa apuna. Era liniste. M-am ridicat lent, mi-am luat geanta, telefonul, mi-am pus castile, am luat bicicleta(era extrem de usoara) si am coborat pe peron. Aceeasi adiere racoroasa, aceleasi culori minunate ce imi umpleau ochii caprui cu nuante vii, ce faceau ca aripile de pe spate sa straluceasca. Bicicleta sufla pe pereti nuante de albastru - un albastru cu care ai putea picta un cer senin de vara.
Mi-am aprins o tigara, m-am urcat pe bicicleta si am hotarat ca pana se intuneca trebuie sa vad unde am ajuns. Am facut coltul pe langa gara. Nu stiam la ce sa ma astept. Inaintez fara prea multa retinere. Aveam in fata mea o priveliste putin spus trista. Un oras. Blocuri, strazi, cladiri, magazine, banci, copaci - in tonuri de negru. Geamuri negre, pereti plini de urlete, lumini ce imprastiau intuneric, strazi de un negru inspaimantator. Ma aflam deci intr-un oras bolnav? Am botezat acest loc Orasul Negru. Ma aflam in Orasul Negru. Pe strazi nu erau oameni - erau umbre. Mai mici, mai mari, de un negru intens. Nu stiam daca mergeau sau pluteau. Ochii lor erau goi. Deci, oamenii cand sunt prea bolnavi devin umbre. Imi era frig. Un cer cenusiu incarcat de nori grei. Aud de nicaieri urlete groaznice. Strigate oribile. M-am oprit brusc. Dintr-o data fugeau pe langa mine umbre mari. Vedeam cum gara din viata - devine moarte, o culoare ce ma facea sa tremur. Toata munca mea era acum fara rost. Vedeam cum gara e inconjurata de umbre, cum magia se risipeste. Geamurile erau iar sparte, peretii erau si mai negrii, ciorile se asezau pe batranul acoperis. O gara din care auzeai chicoteli si ecoul unor vorbe neintelese de mine. Eram intr-o lume care nu ma place. Care nu ma suporta. Dupa ce spectacolul deprimant s-a terminat, m-am intors si am inceput sa pedalez cu grija inainte pe drumul facut din piatra. Vedeam cum pe strazi umbre mici fugeau si strigau:"Fauritoruuul". Haha, eram o notorietate aici. Se fereau de mine. Iar eu ma feream de ele. Mergeam pe mijlocul drumului. Am observat ca acolo nu existau masini deci nu puteam face accident. Aerul era unul greu, rece, imbibat de ura si frica. Peste tot strigate. O alarma. Se aflase de sosirea mea. Vantul batea tot mai tare, matura totul. Geamurile si usile se izbeau de pereti. Cioburi si urme pe jos. Totul trecea pe langa mine. Simtem totul. Ma impotmoleam in acel drum sumbru. Era ceata acum. Se intuneca. Ciorile taiau cerul cu aripile lor negre si croncaneau agitate. Mi-am dus mana pe aripile mele desenate. Erau reci. Castile si bicicleta nu mai aveau efect. Bratara imi lumina doar numele. Malina nu era cu mine, iar asta ma seca de puteri. Voiam sa fie langa mine. Dar nu voiam sa o vad in mijlocul acestui tablou de groaza. Un tablou al unei disperari ce imi dadea fiori. Era ger. Simteam cum imi ingheata sufletul. Simteam cum bratara imi tremura pe incheietura - incerca sa lumineze, dar negrul nu o lasa. Nu trebuia sa uit cine sunt. Treceam printre blocuri ce pareau ca niste inchisori.
Am ajuns la o intersectie mare. Eram in mijlocul intersectiei. Un cer mare si ruginiu deasupra mea, in jur cladiri inalte si mai negre ca celelalte. Urletele erau si mai puternice, ma puneau la pamant. Am cazut de pe bicicleta. Eram cu mainile la urechi si tipam:"STOOOOOP!!!!!". Auzeam rasete. Pe cer, se adunau cei mai mari nori. Tuna. Tunetul imi zguduia corpul. Incepu furtuna. O apa rece si neagra brazda aerul. Picaturile imi inghetau oasele. Nu mai puteam gandi. Si atunci, umbre mari, urate, impreuna cu frigul, groaza, frica veneau zburand spre mine din toate colturile intersectiei. S-au uitat la mine, au ras, s-au uitat unele la altele si a inceput:tunetul se auzea ca un clopot, ploaia ineca totul, iar aceste suflete moarte treceau fara mila prin mine - imi luau sufletul, imi luau culorile, imi rupeau inima, imi furau viata, radeau neincetat. Urlam de durere. M-au ridicat in aer. Toate ciorile intrau cu ciocul lor prin mintea mea. Strigam fara speranta "Opriti-va!". Si atunci am cazut plin de goluri si gauri in apa cea neagra pe muzica tunetului, in timp ce priveam umbrele care strigau ironic acum "Fauritoruuul!!".
