Curgeau zilele una dupa alta. Ma trezeam - scoala - ma culcam si tot asa. Parca ieri era luni. Ce pot sa zic. Boala aceasta incepea sa puna stapanire pe aboslut tot ce putea prinde. Toate actiunile oamenilor erau mecanice. Copiii mergeau la scoala, oamenii mergeau la lucru - copiii veneau de la scoala, oamenii veneau de la lucru. Soarele rasarea, soarele apunea, rasarea luna, apunea luna. Tot ce se intampla in acest orasel simplu - doar se intampla. Pe drum mai auzeam doar o cioara ragusita care tusea spre mine dintr-un plop. Sunteul scos din ciocul ei negru spargea linistea si rasuna sec in departare. Se uita apoi lung la mine, eu ridicam din umeri si imi continuam drumul. Muzica disparuse. In autobuz radio-ul era pornit, adevarat. Dar mai baga in seama cineva acest lucru? Muzica devenise doar un simplu sunet ce nu misca nici un suflet bolnav. Culorile erau deja istorie. De fapt, totul era deja istorie.
Era vineri seara. In cinci zile, orasul a suferit o schimbare radicala. Mai bine zis, eu m-am trezit acum cinci zile in alt oras. Un oras pictat cu o pensula rupta. Un oras lasat in paragina. Unul care nu imi placea deloc. Un oras ce avea nevoie de lumina. Multa lumina. Un oras ce avea nevoie de culori. Multe culori. In schimb avea cafea. Si cam atat.
In camera mea lumina era stinsa si liniste totala. Ora 21:40:
-Doooormi?
-Nu, mamaaaa, strig la fel de tare.
Ciudat sau nu, nu mai aud nimic. M-am intors la enigmele mele. Dupa zece minute apare si imi arunca in poala bricheta ce o aveam in buzunarul de la palton. Si atat. Mi-am dat seama de noua problema care aparuse de nicaieri. Dar asta nu era o prioritate acum. Prioritatea mea principala era sa aflu care e leacul pentru boala ce a pus stapanire pe un oras intreg. Boala Gri - remediu? Momentan nici unul. Momentan. Si am adormit.
Sambata dimineata. Desi "dimineata" era putin mult spus. Mi-am luat bricheta, i-am spus mamei ca ies cu o colega la o cafea si am plecat fara sa-i mai spun ceva. Am mers in parcul din mijlocul cartierului in care locuiam de cand ma stiu. De acolo puteam observa usor aproape tot ce se intampla. Mi-am luat o cafea si mi-am aprins o tigara. M-am asezat pe o banca. Si am inceput sa ma uit. La oameni, la masini, la cer, la tot - Gri. Cum sa schimbi un oras intreg? Era o intrebare foarte buna. Ce e si mai curios, e cum Gri pe mine nu ma afecta deloc. Eu eram acelasi. Ma aflam intre bolnavi si lucruri infestate de Gri. Respiram un aer gri. Si totusi eram acelasi. Nedumerit, dar acelasi.
Cafeaua era aproape gata. Bani de alta nu mai aveam. Ma uit din nou la oamenii ce mergeau pe partea cealalta a drumului. La fel. Aceeasi situatie ca si acum zece minute. Doar oamenii erau altii. M-am uitat la ceas - 12:00. Ziua parea ca avea sa fie ca si celelalte. Nimic nu prevestea nimic. Ceva normal in acest oras. Inca nici o solutie. Insa, cine apare in peisaj? Malina - cred ca singura fata din oras cu care ma intelg deplin. Singura fiinta care e ca mine - cu vise mari si capul in nori. Cu castile in urechi sarea de pe un picior pe altul. Unde se indrepta? Habar nu am. Dintr-o data, se uita la mine si imi zambeste(un zambet foarte frumos, nu pot sa nu recunosc asta). Imi face semn sa merg la ea. Trec strada, si cand sa ajung langa ea, imi zambeste si o ia la fuga. Minunat mod de a incepe ziua - alergand. Ajung cu ea in afara cartierului. Vedeam deja campul. Interesant amanunt - stia ca eu sunt in spatele ei. Alergam si alergam. Eram deja in pustietate. Doar iarba in jurul nostru. Nu stiam unde ma duce. Ma opresc. Vine, ma trage de mana si ma duce, ma duce la marginea padurii. Sincer, nu stiam ca acolo este padure. Nici macar nu ma uitasem in directia aia ca sa vad ca acolo se afla o padure. Vedeam la trunchiul unui copac batran doua cafele si o boxa portabila plina de abtibilduri. Ma tranteste jos, se aseaza langa mine, isi ia cafeaua. O iau si eu pe cealalta. Ma uit in zare. Soare, culori, liniste, aer curat, si deja se auzea muzica. Imi zambeste din nou si imi spune:
-Aici nu mai e Gri , nu?
