Nu mai stiu la cat am adormit, dar stiu ca am dormit minunat. Da, e frumos sa dormi pe jos cu cineva langa tine. Oricum, durerile de spate nu erau aici luate in considerare. Era amiaza. In camera am facut sa domine culori linistite ce descriau perfect o amiaza timida de primavara. Cafeaua era in cani. Stateam amandoi si ne certam pe cine ia bicicleta. Teoretic eu nu aveam nevoie de ea caci aveam aripi. Problema era ca inca nu stiam sa zbor cu ele. Pe jos nu voiam sa o las sa mearga, dar nici sa ii dau bicicleta nu voiam.
-Inveti sa zbori si eu ma uit la tine in timp ce sunt pe bicicleta.
Stia sa se uite urat la mine.
-Eu nu vreau sa vezi cum cad iar.
-Nu ai sa caazi. Hai ca nu are cum.
-Ba daaa. Si nu vreau sa cad.
-Nu ai sa cazi, deci merg eu cu bicicleta.
Si tot asa. Intr-un final am renunat si i-am lasat-o ei. Si asa, eu trebuia sa invat sa zbor cum trebuie. Cand deja era dupa-amiaza, dupa ce am stat si am desenat din nou pe pereti am plecat. Mi-am luat castile, geanta cu stiloul si caietul, un pachet de Dunhill. Ea mi-a luat bicicleta si in caz de orice ultimul meu pachet de Marlboro. Am inchis usa si am luat-o incet la drum. Era un aer rece. De departe se auzeau corbi. In rest, liniste si culori lipsa. Eu pluteam usor deasupra strazii chinuindu-ma sa ma mentin in aer. Asta la periferia in care ne aflam noi. Cum ne-am apropiat de zona centrala totul era altfel. Umbre si masini si muulte afise. Afise doar cu aripile mele. Eram destul de cautat. M-am oprit si am tras-o pe Malina dupa mine dupa un bloc unde inca nu era nimeni.
-Ce facem? Sunt cam cunoscut aici acum. Si cam usor de vazut de toata lumea.
-Pai eu de unde sa stiu? Scapa de aripi.
Deja radeam. Eu abia stiam sa zbor si ea imi zicea sa scap de ele.
-Cum sa scap de ele? Nu stiu cum le dau jos. Nu cred ca pot sa fac asta.
-Facem asa: fa-ma si pe mine gri si eu merg pe jos, iar tu prin aer.
-Nu te fac gri. Nu stiu cum sa te schimb inapoi. Nu. Asta nu.
Si din nou. Ea o tinea pe a ei, eu pe a mea. Daca nu puteam sa o schimb la loc? Daca ar pune Gri mana pe ea? Daca va uita tot? Nu. Nu puteam. Ar fi fost prea dureros. Mi-o imaginam deja cu plumb in ochi si cu un suflet gol. Mi-o imaginam cu un zambet lipsa, pierduta printre acele umbre. Dar ea nuu. Am luat-o in brate si i-am prins de bratara o pana stinsa din aripile mele.
Era gri acum. Bicicleta tot. Arata cu totul altfel. Nu stiam daca e de bine sau nu. Mi-a zambit, a facut coltul si s-a dus. Iar eu am luat-o direct in sus. Trebuia sa urc foarte sus ca sa nu fiu vazut. Si trebuia sa imi fi luat un binoclu. Am inceput sa ma uit cu greu la ce era sub mine. Blocuri, aglomeratie, o fata pe bicicleta ce trecea nevazuta printre trecatori. Dar unde era? Pfeh. Banci erau, statii erau, cafenele ce aratau parasite erau. Gara era. Primaria presupun ca era acel bloc cu balconul imens. Unde era Muzeul?
Dar printre acele locuri care imi dadeau fiori l-am gasit si pe el. Aproape de Centru, in partea cealalta de oras. Era o cladire minunata. Cea mai frumos construita din tot orasul. Toate cladirile din Negru erau simple, patratoase si cu geamurile sparte. Si Muzeul era vechi, dar intretinut. Geamuri negre, pereti desenati cu modele mici si o usa imensa din lemn masiv pe care sa intri. Clasic. Era ora 18:45. Umblaseram cateva ore. I-am trimis mesaj Malinei si i-am spus ca e cazul sa ne ascundem pana la fix cand din fericire Muzeul se inchidea. Si asa am facut. Am fugit la trei strazi spre vest. Ea era la fel, partea buna. Nu parea schimbata de lipsa culorilor. Oricum, se intuneca deja in Negru. Era plumb. Bratara mea lumina in jur. Lumina aripile mele, lumina chipul Malinei si cel mai probabil si pe mine.
Planul nostru era simplu. Cautam Aripile lui Q. Daca se aflau undeva, am presupus ca se aflau undeva puse ca trofeu. Cel mai bun loc pentru expunere? Muzeul. M-am gandit ca daca e sa le aiba cineva, eu sa fiu acela. Deci trebuia sa intram in Muzeu. Si asta am facut de altfel. Ciudat sau nu, acolo nu exista paza. Dar usa era inchisa. Norocul meu ca Malina stie sa umble cu agrafele. Cu grija, incet, am intrat. Muzeul era imens inauntru. O mare sala luminata. Aripile colorau totul in jur. Cele mai jucause culori vazute de mine. Si in mijlocul salii erau: Aripile primului Fauritor de Aripi. La fel de grandioase. La fel de mari. Erau minunate. Stateau acolo intr-o vitrina. Tot ce aveam de facut era sa le iau. Dar cum sa spargi vitrina aia? Oare.. Am luat stiloul. Si cu varful penitei am facut un chenar de sus pana jos pe vitrina. Iar ea a inceput sa se faca cioburi. Cat de multe puteam face cu acest stilou, yay. Si imediat erau ale mele. Aripile erau ale mele. Asta pana cand a inceput o alarma sa cante asurzitor. Niciodata nu mi-au placut alarmele. Si asta imi aduce aminte de prima mea dimineata ca licean cand am spart ceasul pentru ca nu stiam sa ii opresc alarma.
-Hai, plecam si noi, nu?
Am luat aripile, pe Malina si bicicleta si am zburat pe usa. Gardieni veneau din toate partile. Probabil ca era politia. Trageau spre noi cu gloante mici si ascutite ca niste sabii mici care aveau probabil scop sa imi taie mie Aripile. Si atunci i-am pus Malinei in spate Aripile Primului Fauritor. Si daaa. Am reusit. Aripile s-au prins de ea. Avea Aripi. Chipul ii lumina si mai mult acum. Imprastia mai multa lumina ca mine in jur. Dar nu conta asta. Ea era minunata. Arata minunat. Toata negura noptii era acum distrusa. Am luat-o de mana si am zburat tot inainte, fara sa ma uit in urma. Zburam tot mai repede si tot mai usor. Simteam vantul pe langa mine si cum scap prin mainile frigului. Ma inaltam tot mai sus. Zburam tot mai departe. Iar ea zbura cu mine. Sau incerca.
Cumva, daca o luai tot inainte si spre stanga, ajungeai in afara orasului. Si acolo ne-am dus. Era o campie intinsa. Era linsite. Un cer senin, mare. Intuneric placut. Seara perfecta de vara, pacat ca era primavara.
-Ramanem aici, nu?
-Daaaa, imi raspunde cu un zambet vesel. Era atat de frumoasa cu Aripile alea. Bine, frumoasa era si inainte. Si am ramas acolo. Amandoi eram intinsi pe iarba verde si fumam. Misiune indeplinita.
-Locul asta cum il numim?
Sta si se gandeste:
-Observator. Venim aici si ne uitam la cer, la stele, la soare, la luna.
Eu vedeam un cer pe care tot incercam sa il decorez cu stele. Imi iesea, cu greu. Am dat din cap in semn aprobator. Am mai stat amandoi putin sa ne uitam la cer, dupa care ne-am culcat. Si da, din pacate, bicicleta a ramas acolo.
