Wicked

Capitolul 1

 ― 1 ―

Vengeance is mine; I will repay.

Singurele persoane care au venit la înmormântarea lui Claire erau tatăl ei, femeia care l-a însoţit, un bărbat pe care nu l-am mai văzut până acum, o femeie brunetă şi eu. 

În toate cele 19 de ore de când am aflat, plus cele 2 ore pe care le-am condus ca să ajung până în New York, mi-am imaginat momentul ăsta complet diferit. Nu mă aşteptam ca vremea să fie atât de posomorâtă, nu mă aşteptam la atât de puţine persoane prezente, nu mă aşteptam ca mormântul ei să arate exact la fel ca toate celelalte mii de morminte ce se întindeau cât vezi cu ochii şi cel mai important, nu mă aşteptam să mă simt în halul ăsta. La ce mă aşteptam era o tristeţe care m-ar fi împins să plâng în faţa tututor și care mi-ar fi adus la suprafaţă memorii insuportabile. În schimb, am primit ceva mai rău―pieptul meu se simte gol şi rece ca o peşteră tăcută, lacrimile nu îmi curgeau pe obraji pentru că erau la fel de amorțite ca si mintea mea, iar pe limbă aveam un gust amar care îmi provoca greaţă şi nu dispărea de oricâte ori aș înghiți în sec.

Privirea mea încruntată a fugit spre fotografia rezemată de piatra ei de mormânt. Nimeni nu a adus nici măcar o floare.

–Harry?

Mi-am desprins atenţia de la gaura săpată în pământ unde ea se afla, ascunsă în sicriul din lemn întunecat. Am urmărit pentru căteva momente scurte cei doi bărbaţi aruncând pământul rece în gaura adâncă. Cu pumnii încleştaţi, ascunşi în buzunarele paltonului meu, m-am întors cu faţa spre Henry. 

–Vreau să îţi mulţumesc din nou că ţi-ai făcut timp să vi, a spus cu un glas moale şi slab. 

Am aprobat mărunt din cap, fără să am încredere în vocea mea în momentul ăsta. De când am venit la înmormântare nu am fost în stare să-l privesc pe Henry în ochi. În ziua când i-am dat numărul meu de telefon pe holul spitalului acum 6 ani am crezut că nu am să-i mai văd faţa vreodată. Niciodată nu m-am pregătit pentru un moment ca ăsta pentru că niciodată nu am crezut că o să se întâmple.

Înmormântarea s-a terminat de mai bine de 15 minute şi doar cei trei invitaţi şi eu―mai puţin tânăra brunetă care a plecat acum 5 minute fără să zică prea multe―încă ne aflam aici, respirând aburi pe gură de la frigul iernii, aşteptând ca sicriul ei să fie acoperit în întregime de greutatea pământului ca să putem pleca acasă, ca să ne întoarcem înapoi la vieţile noastre şi să uităm de ea, de Claire, şi de faptul că a murit.

Am adunat destul curaj să mă uit din nou la Henry, acum că el era prea ocupat să se holbeze cu tristeţe în privire la mormântul fetei lui. I-am analizat chipul, încercând să mă obişnuiesc din nou cu faţa lui familiară; avea câteva riduri mărunte, de bătrâneţe şi expresie, în locuri pe care nu le avea ultima dată când ne-am văzut. Părul lui nu s-a schimbat prea mult, cu excepţia câtorva fire argintii ce se puteau zării printre restul firelor negre ca abanosul. Ştiam că acum o săptămâna, când gândul că fata lui ar putea să moară în curând nici nu i-ar fi putut trece prin minte, nu arăta atât de obosit, atât de secat de orice fel de energie. Ochii lui albaştrii obişnuiau să aibă o culoare mai senină şi calmă, dar acum erau reci ca fundul neatins al unui ocean, şi ştiam că aşa urmau să rămână pentru o perioadă lungă de timp. 

Amândoi am fost distrași de la ce făceam când o figură subţire şi înaltă s-a apropiat de noi. O femeie de vârstă mijlocie, cu păr șaten închis, îmbrăcată într-un palton subţire din blană neagră, cu ruj roşu întunecat pe buzele ei pline, pielea cafenie şi mâinile acoperite de mănuşi din piele s-a apropiat de noi. A rămas aproape de Henry, care şi-a dus braţul în jurul taliei ei, iar mie a încercat să-mi ofere un zâmbet cu toate că era la fel de trist și forțat ca al tuturor.