Wicked

Capitolul 5

Imi cer scuze ca mi-a luat atat de mult sa vin cu acest capitol, dar nu am avut deloc destula inspiratie ca sa scriu la cartea asta. Dar inspiratia mi-a revenit si am de gand sa scriu mai mult la ea, va promit.

Doream sa va anunt ca am postat o carte noua pe care o puteti gasi pe profilul meu. Se numeste "08" si m-ar face foarte fericita daca ati citi-o (cand am sa incep sa postez capitole, evident). O scriu in limba engleza, deci e o provocare pentru mine, dar mereu mi-am dorit sa scriu in limba engleza si in sfarsit m-am decis sa o fac. Am facut si un trailer la carte (toata noaptea am stat treaza muncind la el―nu stiam ca e atat de greu sa faci trailere), deci aruncati o privire.

Capitolul asta nu are foarte multa actiune, dar dupa ce i s-a intamplat lui Rachel in capitolul trecut nu puteam sa sar direct la actiunea. Abia in urmatorul capitol o sa inceapa povestea cu adevarat. Va rog spuneti-va parerea despre capitol; nici nu stiti cat de fericita ma fac si cat de mult ma inspira si ajuta comentariile voastre, in special parerile, nu doar "next" si atat. Voi sunteti motivul cel mai mare pentru care scriu, ca daca ar fi sa scriu doar pentru mine as scrie mult mai putin.

Citire placuta. xx 

― 5 ―

Întinsă pe spate în zăpada rece, am simţit pe faţă căldura flăcărilor. Cu o mână am ţinut păpuşa şi scrisoarea la piept, iar cu cealaltă încă ţineam mâna lui Harry. Degetele noastre erau încleştate împreună, unghiile mele intrând în pielea lui iar ale lui presând cu forţă în a mea. Strânsoarea ne rănea pe amândoi, dar în momentul ăsta nu i-aş fi dat drumul pentru nimic în lume.

–Oh Doamne, sunteţi bine? o voce străină a strigat de undeva. Domnule Campbell, sunteţi bine?

–Sună o ambulanţă! Cred că sunt răniţi! Văd sânge... Ultimile cuvinte ale unui bărbat de la câţiva paşi distanţă de noi nu au fost strigate, ci spuse pe un ton coborât, speriat.

–Cineva să-i ia de acolo, o altă voce s-a făcut auzită printre zgomotele amestecate în jurul nostru. O să se prăbuşească peste ei.

Eu şi Harry încă ne aflam în curte, pe lângă noi împrăştiate cioburile geamurilor şi bucăţi mari din acoperişul şi pereţii casei. Strângeam tot mai tare mâna lui Harry cu fiecare sunet pe care casa o scotea―de fiecare dată când ceva cădea din cauza flăcărilor ce topeau şi ardeau totul. Îmi era teamă şi mă simţeam tot mai mică sub înălţimea monstruoasă a flăcărilor, dar nu mă simţeam în stare să fug, iar Harry părea la fel de neajutorat ca şi mine.

Am simţit mai multe perechi de mâini prinzându-mă de braţe și ridicându-mă pe picioare. De la frigul zăpezii nu puteam să-mi mai simt degetele, sau poate de la şoc―nu ştiam care―dar din cauza asta nu am realizat că nu-l mai ţineam pe Harry de mână decât după ce l-am văzut îndepărtându-se de mine, un val de panică cuprinzându-mă brusc.

–Da-mi drumul, am spus cu o voce tremurătoare spre femeia care şi-a pus braţele în jurul meu. Nu mă atinge.

–Dragă, ai nevoie de o ambulanţă. Eşti în şoc.

–Nu mă atinge, am repetat, smulgându-mă din strânsoarea ei cu greu, care nu era atât de strâmta pe cât eram eu de slăbită.

Păstrând în continuare o mână încleştată în jurul scrisorii şi a păpuşii, m-am întors pe călcâie şi m-am grăbit să mă duc lângă Harry. Buzele lui erau despărţite, dar nici un cuvânt nu ieşea printre ele. Ochii săi erau larg deschişi, dar nu părea să se uite la nimic în particular. Era întors cu spatele la casa ce-i lua foc, iar lumina flăcărilor îi făceau părul ciufulit să pară ca o coamă de foc.