Wicked

Capitolul 4

― 4 ―

Everything you've ever wanted is on the other side of fear.

Harry's POV.

–Te rog, stai jos cât pregătesc masa, am auzit-o pe Rachel zicându-i lui Claire. Mi-am lăsat bagajul lângă scările casei alături de ale lui Claire şi am intrat în sfragerie. Jamie, putem vorbi un minut în bucătărie?

Acel ton politicos pe care îl folosea din cauza prezenţei lui Claire suna tensionat. Fixcându-mă cu privirea pentru un moment lung, mi-a dat de înţeles că nu aveam de ales, aşa că am urmat-o până în bucătărie.

–Pot să explic, am zis odată ce eram singuri, recunoscător pentru televizorul deschis din sufragerie care o împiedica pe Claire să ne audă.

–Evident că o să explici, a spus încrucișându-şi braţele la piept. Te duci în New York pentru o înmormântare şi te întorci plin de vânătăi şi o verişoară de care nu mi-ai spus niciodată?

Reamintindu-şi de mâncarea de pe foc, şi-a întors spatele la mine şi s-a apropiat de aragaz. Am profitat de momentul ăsta ca să mă gândesc la cuvintele potrivite, dar după ce Rachel a închis focul de sub o oală din care valuri de aburi se ridicau în aer s-a întors înapoi cu faţă spre mine şi a aşteptat o explicaţie.

–Ai băut cumva? a întrebat ea înainte să apuc să zic ceva, chipul ei încărcat cu îngrijorare şi supărare. Te-ai îmbătat şi ai intrat într-o ceartă, nu-i aşa?

–Nu, am întrerupt-o, înainte să apuce să se gândească la ce-i mai rău. Dar probabil că şi cel mai oribil lucru la care s-ar putea gândi nu ar fi atât de rău că adevărul. Nu am băut, am spus, coborându-mi puţin vocea. Am luat câteva guri de vin, dar doar câteva. Înmormântarea a fost... neplăcută. Iar rănile astea, am arătat cu degetul spre chipul meu, le am pentru că am fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Era noapte, am decis să merg pe jos până la hotel, şi am dat peste un grup de golani. S-au decis să se ia de mine fără un motiv, doar ştii cum e New York. Sunt bine. Cineva m-a ajutat şi i-a fugărit înainte să apuce să fure ceva.

Asta nu e prima minciună care i-o spun lui Rachel. Tot trecutul meu e o minciună pentru ea, şi doar un strop invizibil de adevăr în el. La fel ca de fiecare dată când am minţit-o în faţă, m-am simţit prost şi acum.

Pote că Rachel nu ar fi crezut minciuna mea atât de uşor dacă nu era o altă explicaţie pe care trebuie să i-o ofer.

–De ce nu mi-ai spus că ai o verişoară? Mi-ai spus că în afară de părinţii tăi nu ai mai avut pe nimeni.

Rachel ştia de moartea părinţilor mei şi incendiul în care şi-au pierdut viaţa―dar nu ştia că aveam un frate pe care îl detestam şi că eu sunt motivul pentru incendiul care mi-a omorât părinţii.

–Ultima dată când am văzut-o eram la liceu, am explicat. De ani nu am mai vorbit cu ea. E verişoara de gradul doi―nici nu suntem atât de apropiaţi, de asta nu m-am obosit să-ţi spun de ea.

–Şi atunci de ce ai adus-o în casa noastră? tonul vocii ei nu era răutăcios, ci doar curios.

–Sunt singura ei familie rămasă în viaţă, aşa că m-a sunat când a aflat că eram în New York, am spus, încercând să stau cu un pas înaintea cuvintelor mele. Mi-a spus că are nevoie de ajutor. E bolnavă, are cancer, şi are nevoie de un loc unde să stea până...

–Oh, a şoptit blând, umerii ei lăsându-se uşor în jos. Orice urmă de supărare care se aflase pe chipul ei acum câteva momente a dispărut. Îmi pare tare rău.