Nonsensul omului

eu. tu.

stau si ma uit la tine. zambesc amar si incerc sa privesc  retrospectiv  trecutul.

pic pic pic

tu doar stai.

eram odata doi copii veseli si naivi, care se aveau unul pe celalat, si asta era tot ce conta. faceam totul inpreuna,  stateam ore intregi si povesteam despre viata, despre viitor, despre oameni, despre telurile noastre. totul era perfect, nu aveam habar ce inseamna cearturile sau neintelegerile, in edenul nostru totul parea minunat. ne iubeam. dar apoi cu trecera timpului, o mica umbra si-a facut loc in cetatea noastra, nu am sesizat-o, eram prea ocupati unul cu celalat. insa mica umbra a inceput sa creasca treptat,treptat... au inceput mici neintelegeri. ni se prea normal eram de atata timp inpreuna si nu avusesem o cearta, era de inteles. totul insa capatase amploare cu trecerea saptamaniilor, isi facuse aparitia si gelozia, parca eram scosi cu forta din paradisul nostru si aruncati direct in infern. certurile erau la ordinea zilei. si acolo a aparut ruptura ... eu eram eu, iar tu erai tu. am incercat amandoi sa tragem de timp poate reusim sa schibam ceva poate apare din nou raiul pierdut, insa era dejaba. timpul petrecut cu tine incepuse sa fie o lupta continua. toata iubirea se transformase in ura si nepasare. nimic nu ne mai puteam aduce inpreuna.

asa am ajuns aici doi oameni necunoscuti intr-o camera goala.

imi pierd sirul gandului si ma uit la tine.

pic pic pic

tu doar stai. sangele cald inca curge.