Mă trezesc şi mă uit în jur. Eram în camera mea şi eram acoperită cu o pătură molale de culoare roz. Îl văd pe Luck care stătea în faţa ferestrei cu spatele la mine.
Primul lucru pe care l-am spus a fost:
Eu:-Luck.. ai închis seiful?
S-a întors seriat şi s-a apropiat de patul meu. Eu încă suspind şi amintindu-mi de aceea ce am aflat.
Luck: -Hei.. hei linişteşte. Bine?. Am rezolvat eu totul.Tatăl tău
nici nu o să îşi de-a seama că am fost acolo!
Eu:-Nu pot să cred! Toţi ştiu că eu aş fi murit după o zi de la
naştere! Poate nici măcar nu sunt fiica lui! Şi acuma aflu că
poate mama mea este în viaţă ,deşi acum..nici măcar nu
pot spune că ea este mama mea!
Luck:-Adică vrei să zici că eşti ...adoptată?
Mă uit la Luck ca un copilaş, care tocmai îşi pierdu-se jucaria. Gândul că aş putea fi adoptată îmi invada mintea iar lacrimile au început să îmi curgă pe faţă, mai ceva decât cascada Niagara.
Eu: -Luck!
Luck: -Da?
Eu:-Spune-mi ceva frumos! Spune-mi ceva să mă înveselesc
să nu mai fiu tristă, te rog!Spune-mi ceva frumos!
Luck: -Tu!
Eu:-Poftim ?lacrimile mi s-au oprit şi acuma singurul lucru pe
care îl auzeam era inima mea care bătea într-un ritm alert.
Luck:-Tu Juliet! Tu!Numai tu ma faci de fiecare dată să văd viaţa
cu un alt sens! Numai tu mă faci să zâmbesc când sunt trist!
Numai tu rămâi de fiecare dată lângă mine când simt că
sunt singur! Tu Juliet! Eşti cel mai frumos lucru pe care îl
am!
L-am luat în braţe iar el a făcut la fel. Mă mângâie pe cap iar sincer pot spune că este mult mai liniştitor decât statul pe balansoarul din grădină.
Luck:-Trebuie să vorbeşti cu tatăl tău!
Eu:-Nu am ce să vorbesc cu el! În plus poate nici nu îi tatăl tău.
Luck:-Juliet.. el este singurul care îţi poate explica!Trebuie să
vorbeşti cu el!
Eu:-Dar nu ştiu cum s-o fac!
Luck: -O facem amândoi!
Eu:-Chiar ai face asta pentru mine?
Luck:-Normal! Eşti foarte importantă pentru mine!
Eu:-Mersi!
**
Era ora patru fix. Iar eu şi Luck ne aflăm în bucătărie.Încearcă să mă facă să mănânc ceva, dar eu îl refuz.
Luck:-Haide Jul, trebuie să mănânci ceva! Nu trebuie să începi să
flămânzești!
Eu:-Nu vreau! zic eu cu o voce de copilaş.
Nu pot să mănânc,deşi stomacul meu o cere. Gândurile mele sunt altundeva. Îmi aduc aminte cum mă plimbam de mâna cu tatăl meu prin parcul central din New York. Eram aşa fericită, aveam doar patru ani, iar viitorul îmi era în faţă ,fără griji, fără probleme şi cu un tată iubitor. Dar nu,viitorul mi-a rezervat numai minciuni şi dezamăgiri, şi asta venind tocmai de la oameni pe care îi iubesc cel mai mult. Dacă aceea fetiţă de patru ani ştia că se va întâmpla asta sunt sigură,că facea cum va să nu aflu cea ce am aflat. Mă simt a nimănui, mă simt..
CITEȘTI
The Truth
AcakJuliet. O fată simplă din imesul oraş New York. Dar.. lucrurile nu stau chiar aşa. La doar cinsprezece ani ai săi, Juliet descoperă adevărul despre mama şi tatăl ei. Tristeţea, fericirea şi dezamăgirea îşi v-or croi drum în viaţa ei. Cum va putea...
