Nu azi

Capitolul 1

—Eşti bine?
—Da, sunt ok tati.
—Uite, îmi pare rău că trebuie să plecăm, dar casa asta, oraşul ăsta... sunt prea multe amintiri şi...
—Tati, e ok. Am înţeles. Şi eu sunt de aceeaşi părere cu tine.
—Of..Maia, eşti o fiică grozavă. Te las să-ţi faci bagajele, trebuie să plec să mai semnez nişte hârtii. Te iubesc prinţeso, ai grijă de tine.
—Pa tati, te iubesc.
—Şi eu, paa. Și pleacă.

Nici nu trec 2 minute şi telefonul îmi sună:

—Alo?
—Spune-mi că nu e adevărat.
—Bună şi ţie Margaret.
—SPUNE-MI CĂ NU E ADEVĂRAT. Spune ea răstindu-se la telefon.
—Bine. Nu e adevărat.
—Dar de ce?
—Păi știi tu... Mama, amintiri, durere bla bla.
—Dar vă puteați muta în alt cartier, nu în New York City.
—Nu înțelegi, nu e vorba numai de casă... Locul ăsta, acest oraș...Pur și simplu sunt prea multe amintiri.
—Of, Maia. Ești o persoană minunată, nu meritai să ți se întâmple asta. Îmi pare foarte rău.
—Asta a fost să fie, știi tu... Shit happens...Mâine e ultima zi la școală. Va trebui să îmi iau la revedere de la colegi, profesori și... el.
—O Doamne. Uitasem de Adrien. El știe???
—Am încercat să îi spun, dar nu am avut șansa. Adică am avut dar el... E așa perfect... ochii aceia ca și 2 smaralde verzi... acele buze subțiri pe care nu aș vrea să le văd niciodată lipite de altele, înafară de ale mele... acea expresie a feței care mereu arată fericire, relaxare...acel păr blo-
—Ai terminat?
—Ce, cum? Iar am deviat de la subiect pentru a-l descrie pe Adrien? Scuze...
—Când erați mai aproape, atunci tu pleci.
—M-mai aproape? De-de ce crezi asta???
—Oh haide, de la "Ugh, uhm, h-hei Adrien!" ai ajuns să vorbești și să ieși cu el la plimbare. Și în ultima vreme parcă-parcă și el a început să te privească cu alți ochi decât "ochii prieteniei", dacă înțelegi ce vreau să spun.
—Ba nu...sau da???
—Fato, ești oarbă rău de tot.
—Of Margaret...Chiar îmi place de el și... of... lasă.
—Îmi pare rău Maia, trebuie să plec, am o nouă prezentare. Ne vedem mâine la școală. Ai grijă de tine. Te pup și te iubesc.
—Ok, ok. Pa.

'Chiar trebuie să fac ceva să îl uit pe Adrien. Oare cum va reacționa mâine? Oare chiar îi va păsa? Oare va fi trist? Sau fericit? Oare mă va opri? Ce naiba tot zic? Uff, rămâne de văzut.'

Am rămas întinsă în pat cu privirea fixată la tavan, reflectând în continuarea la ce se va întâmpla mâine. La un moment dat ațipesc, dar mă trezesc buimacă când aud vocea lui tati:

—Maia! Maia? Ai adormit?
—Daaaa?? Adică nu. Ugh, ce e tati?
—Comandăm pizza sau mâncare chinezească?
—Ce vrei tu.
—Pizza rămâne atunci.
—Nuuu, comandă mâncarea chinezească!
—Dar ai spus... of, bine.
—Scuzeee, te iubesc.
—M-am obișnuit, mereu faci așa.
—Hihihi. Un mic chicot îmi iese necontenit pe gură.

Mă ridic pentru a termina de împachetat, mai avem multe lucruri de sortat. Abia după 30 minute reușesc să îmi scot toate hainele din dulap, nu erau multe, dar mă mai opream pentru a le admira, sau pentru a-mi aminti de unde am nu știu ce bluză uneori chiar pentru a le proba. Când să mă apuc să le pun în geamantan aud un "ding-dong". Sigur sosise mâncarea chinezească. Mă ridic rapid și în câteva secunde ajung în bucătărie unde imediat m-am și așezat la masă. Tati plătea pentru pachete, închide ușa după el după care dă să mă strige:

—Maia, hai jo-aaaa. Dar un țipăt îngrozitor îl încearcă pe tata. Doamne, m-ai speriat. Când ai ajuns aici?
—Nu ești singurul care s-a speriat. Hihihi.
—Hai, mănâncă și după du-te să te culci, mâine e o zi lungă. Apoi îmi schițează un mic zâmbet.
—Tati...
—Da?
—Ne vom mai întoarce vre-o dată aici? Îl întreb cu o oarecare curiozitate.
—Of, Maia, vezi tu... Locul acesta pentru mine va rămâne trecut, și eu unul, voi prefera să trăiesc în prezent și să las trecutul în urmă. Dar nu îți voi interzice să revi aici pentru a îți vedea prietenii, sau locurile tale preferate. Te voi susține mereu în alegerile tale.
—Mulțumesc tati, te iubesc mult.
—Și eu scumpo. Se ridică de la masă după care îmi pasează un mic sărut pe frunte, apoi pleacă. Să nu te culci târziu. Somn ușor.
—Noapte bună.

Într-un final termin și eu de mâncat, curăț în mare masa, după care urc scările cu o direcție fixă spre camera mea. Patul era complet acoperit cu haine, iar la ce obosită eram, nu era nici o șansă să mă apuc să așez frumos în geamantan, așa că apuc colțurile pilotei, fac un vânt ca și cum aș scutura-o, iar deodată toate hainele ajung împrăștiate pe jos. Măcar acum am patul liber... Mă arunc în el, nu înainte de a-mi lua telefonul. Ciudat, observ un mesaj de la Margaret și unul de la Adrien.

"Îmi pare rău Maia, i-am spus eu din greșeală. Nu uita că suntem prietene bune și de toate dățile când te-am ajutat. Pup."

'Ce!? Oh Margaret, ai comis-o din nou...'

Mă gândesc dacă să îi răspund sau nu, dar într-un final decid să nu o fac pentru a nu plecat în New York certate. Trec mai departe la mesajul de la Adrien.

"E adevărat?
Când aveai de gând să îmi spui?
Credeai că dacă îmi spui mâine înainte să pleci totul va fi ok?
Ei bine nu e, Maia.
M-ai dezamăgit..."

Recitesc mesajul de zici de ori sperând că e o glumă, dar nu părea a fi una. Ochii încep a elimina șiroaie de lacrimi.

Nu poate fi adevărat! Chiar așa mult îi pasă? De ce? Credeam că suntem doar prieteni. Oare Margaret avea dreptate? Începea și el să aibă sentimente față de mine? Nu... E imposibil.

Vreau să îi scriu înapoi dar observ "Active 11 minutes ago". Să îi scriu acum? Sau să vorbesc mâine cu el. Of, e prea complicat. Las telefonul pe piept și îmi pun mâinile în cap gândindu-mă la ce să fac. Deodata telefonul scoate un sunet ca și atunci când primesc un mesaj. Ridic telefonul pentru a vedea de la cine e și văd: Adrien. Ce.
Tremur toată de nerăbdare să văd ce mesaj mi-a trimis, poate a spus că a glumit. Simt cum bătăile inimii devin mai rapide și mai puternice. Dacă fac asta de nerăbdare pentru un mesaj, oare la un sărut de a lui explodez?
Într-un final deblochez telefonul și văd mesajul. Rămân stană de piatră.

'Doamne, cât de proastă pot fi.'

Nu știu ce să spun, prima încercare..😁