Nu azi

Capitolul 11

Cay

Speram ca răspunsul Maiei să nu fie la fel de sarcastic ca și întrebare mea. Părea tensionată. De fapt, nu părea, ci era tensionată. Obrajii prinse o culoare de roz închis, iar pieptul urca și cobora necontrolat. Tipul ăla se zgâia când la mine, când la ea. Pot spune că și eu făceam la fel.
A coborât scările până a ajuns mai aproape de Maia, la aproape un metru. Pumnii mi s-au strâns iar maxilarul mi s-a încleștat. Singura mea întrebare era dacă ea era suprinsă de faptul că l-a văzut pe el cum cobora sau că am dat, de fapt a dat, nas în nas cu mine.
Îl priveam cum se aproprie mai mult de Maia, apoi își încolăcește brațul în jurul taliei sale. Mușchii mi se încordează iar privirea mea era intersectată cu cea a Maiei care cerea îndurare. Corpul ei a trăsări la apropierea lui.
Nu știu cum, dar cu un singur pas am ajuns în fața lor. Le-am aruncat amândurora o privire ucigătoate apoi am ieșit grăbit pe ușă. M-am abținut cu greu să nu fac ceva ce se va lăsa cu vânătăi sau ceva de genul. Știu că eu și Maia nu eram un cuplu, probabil ea nici nu mai avea sentimente pentru mine, sau poate nici nu a avut. Eram copii. Poate doar ni se părea că ne placem. Sau poate odată ce am plecat, am luat cu mine și o parte din sentimentele sale. La naiba, chiar nu voiam să plec. Dar ai mei aveau neînțelegeri, deși nu arătau asta. Mereu în public păream familia perfectă, dar nu eram. Acasă nici nu ziceai că suntem o familie...în fiecare zi erau multe certuri la care luam parte doar din curiozitate, la început nu știam exact semnificația lor. Astfel părinții mei au hotărât să divorțeze. Dar ca să nu iși facă de râs reputația (pentru ei asta conta cel mai mult) s-au mutat pentru a nu știi nimeni. Din fericire pentru mine, cel puțin așa cred, nu am fost nevoit să îmi petrec zilele prin instanță pentru că "mama" mi-a spus de la început că nu mă vrea. Tata a fost fericit și uimit în același timp. Dar a fost un avantaj pentru el bănuiesc. Astfel, mama s-a depărtat de noi, și noi de ea.
Nu a durat mult și tata și-a găsit deja sufletul pereche. O frumoasă brunetă, cu un zâmbet amețitor și mereu colorat de un ruj roșu închis. Era mai mică decât tata cu 3 ani, dar asta nu a contat.
Și în legătură cu mine, nu a avut nici o problemă, ba chiar m-a îndrăgit de prima dată de când ne-am cunoscut. Mi-a oferit toată dragostea pe care nu o primisem niciodată de la Alessia, 'mama' mea naturală. Chiar o simțeam ca o mamă, deși nu avea experiență. Tata i-a fost alături și au trecut peste, au reușit împreună. Și mai sunt multe detalii pe care nu le voi putea uita niciodată. Sper ca ele să rămână în trecut, acolo le este locul. Mereu mi-a plăcut să trăiesc în prezent, să mă bucur de fiecare moment din plin, să savurez experiența la timpul ei, fie ea bună sau rea. Mereu îmi spunea: "Clipa e trecătoare. Mai bine să regreți că ai făcut-o decât să regreți că nu ai încercat.". Aceste cuvinte îmi vor rămâne mereu în minte, nu le voi putea uita nici dacă aș vrea.
Până să ajung la mașină gândurile mi-au fost întrerupte de o voce feminină

'-Cay?'

M-am uitat la tipa care tocmai îmi pronunțase numele cu o oarecare curiozitate. Chipul său închis la culoare, completat de un luciu de buze, sau așa ceva cred, și părul său ondulat-creț mi-au captat atenția. Mi se părea așa de familiară acea voce și acea privire.

'-Da?'
'-Dumnezeule, nu-mi vine să cred că ești chiar tu?'

Se apropia de mine încet, dar eu încă mă gândeam de unde să o iau. Chipul ei era străbătut de un zâmbet larg, care la un moment dat devine confuz. Probabil mi-a remarcat expresia facială care nu mima nimic altceva decât 'Cine naiba mai ești și tu?'.

'-Sunt Nina! Știi tu, vecina ta, adică mă rog, fosta. Tipa la care veneai să faci castele de nisip în curte. Tipa care te-a învățat să mergi cu bicicleta. Tipa care stăteai când părinții tăi plecau în călătorii. Nu-mi vine să cred cât te-ai schimbat!'