Am pornit spre locul de întâlnire adică acoperișul casei mele unde se află o terasă. De acolo se vede aproape tot Parisul.
Acolo un tip cu părul blond și îmbrăcat intr-un motan negru, aaaaa... de la asta vine Motan Noir.
M.N.: Te așteptăm!!
Eu: Tu cine ești??
M.N.: Admiratorul tău.
Eu: Pe care îl cheamă... încerc eu să aflu cum îl cheama.
M.N.: Motan Noir.
Eu: Offfff... Cum recheamă pe tine. În realitate.
M.N.: O Bubu credeam ca o să mă recunoști.
Mă ia și mă pone pe marginea terasei. Ne uităm intens unul în ochii celuilalt. Strălucirea aceea din ochii îmi era cunoscută dar nu știam de unde să o iau și când mi-a spus Bubu mi se părea ca cineva mia spus așa așa ca ori sunt eu proastă și am vedeni ori el mia dat prea multe indici și eu am mintea scurtă și am uitat.
M.N.: E o priveliște minunata, nu crezi Bubu.
Eu: Sunt de acord, dar priveliștea asta din sata mea e și mai frumoasă.
Îmi zâmbește și se apropie să mă sărute, când... îl împing și încerc săi dau masca jos și nu reușesc.
M.N.: Nu știai ca nu-i frumos să încerci să dai jos masca unui super erou, aș fi de parcă tias lua eu pantaloni depe ține, tiar conveni??
Fac o față de copil mic și după care mă ia imbrate strâns.
Mama: Marinette,Marinette unde ești.
La auzul glasului mamei Motan Noir a fugit sărind de pe acoperis pe celelalte acoperișuri ale Parisului.
Mama: Marinette ești bine mi să parut ca vorbești cu cineva.
Eu: Da mamă cu gândurile mele.
Mama: Am înțeles. Hai încasa, ți- am făcut o cană de ciocolată caldă.
Eu: Mersi mamă, te iubesc.
