The Hunger Games - The last game

Jocurile Foamei - Ziua 5

Ma trezesc sub umbra lui Fiend si ma simt protejata. Simt ca nu am ramas singura in exterior. Dar in interior, sufletul meu e rece, singur intr-o pustietate care il ucide, stingand tot ce mai e bun in el si aprinzand ura fata de nedreapta moarte.
Sufletului meu ii lipseste acum acea fierbinteala, caldura, pe care nu am realizat ca o primeam de la cel ce mi-a fost mereu alaturi, care s-a sinucis pentru a nu mai avea grija lui. Dar fara el, fara sa incerc sa il tin in viata, nu mai am nimic. Jacob imi oferea un motiv. Fara el, singura mea dorinta este sa inving si sa il razbun, oricat de greu ar fi asta, si apoi sa dau peste o moarte cautata cu lumanarea.

Ma intreb unde ma aflu. Cine sunt. Ce caut in Jocurile Foamei.
Adevaratele raspunsuri nu exista. Poti spune ca ma aflu intr-o padure necunoscuta, sunt Arya Snow si asta e razbunarea rebelilor. Dar astea sunt raspunsuri false. Adevarul e urmatorul: nu ma aflu nicaieri, sunt o nimeni in neant.
Moartea imi intuneca sufletul, un fum cenusiu al carui scop e doar sa imi pastreze trupul viu. Inima mea e moarta. Sfaramata in bucati, pe care nu le mai pot gasi in intunericul iscat. Pot pipai podeaua din propria-mi minte, dar nu gasesc nici un ciob. Toate au fost maturate de vartejul durerii si al uitarii, vartejul vietii mele. E un puzzle care nu mai poate fi rezolvat.
Si asta ma termina. Nu fizic, caci viata mea nu se duce in exterior. Ci psihic, unde nu mai e nici o lumina...

- Te-ai trezit, spune vesel Fiend, a carui fata se lumineaza brusc.
Nu sunt in stare sa ii raspund. Privesc tinta in capul meu, fara sa observ ce se petrece in exterior.
- Arya? intreaba cu un tremur ingrijorat Fiend, si simt cum mana lui imi da peste ureche cateva fire de par.
- Stiu ca iti e greu. Stiu cum te simti, incearca sa ma consoleze.

E ca si cand cineva imi intinde un brat ca sa ma agat de realitate, sa nu ma prabusesc intr-o prapastie a uitarii. Si nu stiu ce sa fac. Sa apuc mana intinsa a lui Fiend, sa ii ascult vorbele si sa ies la suprafata, sau sa ma pierd pentru totdeauna, cazand in adancurile intunericului.
Si aleg prima varianta, oricat de greu ar fi sa supravietuiesc, oricat de usor ar fi sa renunt la viata. Si asta pentru ca Jacob nu a murit ca sa il urmez si eu dupa, din depresie. A pierit ca sa ma scape de greutatea lui, ca sa pot ajunge sus, pe piedestalul invingatorului. Si chiar daca nu a spus-o, asta ar fi fost ultima lui dorinta. Ca, dupa moartea lui, eu sa nu refuz lupta cu viata.
Asa ca ma agat de vorbele lui Fiend si deschid ochii, dupa un lung drum facut in interiorul meu. Drum care acum se surpa...

- Multumesc ca incerci sa ma consolezi, Fiend, zambesc eu.
Observ pe fata lui un suras. O vreme, cat timp pregateste un mic dejun saracacios, ma uit la valurile de aur din parul lui blond, animate de razele soarelui.
Si lui ii este greu. Sora lui mai mica, de 9 ani, nu a fost luata in Jocuri. Dar el nu a scapat, avand 18. Cred ca de asta ma ajuta. Simte ca, ajutandu-ma pe mine, isi ajuta sora mai mica.
Umbrele copacilor tremura in bataia vantului. Suntem in padurea de pini, la o distanta considerabila fata de cea de brazi. Probabil Fiend a alergat toata noaptea cu mine in spate.
Ma gandesc la Jacob, care a fost luat de pe campie cu aeronava de mult timp.
Cateva lacrimi fierbinti se contopesc cu floarea pe care o tin strans in maini.
Oricat de insensibil si singur mi-ar fi acum sufletul intunecat, tristetea si dorul patrund usor printre ruinele din inima mea.

Eu si Fiend mancam tacuti si decidem ca ar fi mai bine sa nu mai stam in loc.
- Haide. E mai bine sa calatorim decat sa asteptam sa ne gaseasca alte tributuri.
Mi-am ridicat rucsacul si l-am asezat pe umeri. Mi-am pregatit arbaleta si cutitele, iar Fiend si-a luat arcul si un pumnal lung.
- Incotro sa mergem? il intreb eu.
Zambeste cu subinteles, isi ridica ochii din pamant si priveste orizontul.
- La capatul arenei! vine el cu cel mai neasteptat raspuns.

Dar nu spun nimic altceva in afara de "Sa mergem!", asa ca pornim la drum, in spatele nostru cu stralucirea orbitoare a Cornului Abundentei.

Timp de cateva ore bune, parcurgem o distanta uluitoare. Dam chiar peste un rau, unde ne umplem sticlele cu apa si ne oprim sa pescuim. Rezultatul e o masa gustoasa preparata la un mic foc, care ne-ar putea da de gol. Dar suntem si asa foarte departe.
Nu se aude nici un tun. Nu se anunta moartea nici macar a unui singur tribut. Linistea si nemiscarea au ingropat Arena.

Picioarele ma dor de la atata mers, iar oboseala imi cuprinde incet trupul.
- Fiend, hai sa ne oprim.
Se intoarce oftand, dar si pe fata lui se citeste oboseala. El nu a dormit in ultimele doua nopti si ma mir cum de mai are putere sa continue.
Dă din cap şi se intinde la baza unui pin urias, ce strajuieste o cotitură a râului. Isi inchide ochii si la fel fac si eu, sprijinindu-ma de alt trunchi.
Soarele se afla sus, pe bolta, luminand Arena.
Casc, lasandu-ma usor pe pamantul moale.
In linistea padurii, se aude un fosnet. Noi tresarim si ne deschidem brusc ochii. Fiend isi incarca arcul si eu imi pregatesc o sageata otravita. Fosnetele se aud din ce in ce mai aproape, iar dintre pini sare o creatura oribila, plina de blana, cu gheare uriase. Zbier cand o a doua creatura ma tranteste la pamant, iar Fiend o ucide cu o sageata. Ies cu greu de sub trupul mutantului ca sa il vad pe Fiend cum pierde arcul in mainile unei creaturi al carei trup este brusc strapuns de pumnalul lui.
- Ce a fost asta? spune el, privind printre copaci si ignorand rana sangeranda din umarul lui, facuta de ghearele creaturii.

- Un avertisment, spun, uimita de propriile mele cuvinte. Creatorii de joc ne fac viata si mai grea. Nu vor sa ne mai oprim din drum. Altfel ne vor pedepsi si mai crunt.

Fiend ma priveste uimit, dar apoi incuviinteaza din cap. Lupta a fost prea usoara. A fost o atentionare. Asa ca pornim la drum, fara sa ne mai oprim. Rana lui Fiend se opreste din sangerat, in timp ce ne indepartam de centrul Arenei.

Oboseala ne cuprindea trupurile, dar gandul ca creatorii de joc ne vor pedepsi daca ne oprim ne facea sa mergem mai departe. Eram ca si torturati, fortati sa mergem si sa trudim pana cand din noi nu va mai ramane nimic.
Acum si Fiend isi dadea seama ca a avut o idee nu prea stralucita.

- De ce vor sa ajungem la capat? De ce nu ne lasa sa renuntam? il intreb eu.

Se opreste o clipa ca sa isi traga sufletul, inspira adanc, expira usor, si apoi continua sa mearga. Cu o voce chinuita, imi raspunde:
- Pentru ca am ramas foarte putini. Iar ei vor sa ne transmita ca renuntarea inseamna moarte.
- Dar daca vor sa ne faca sa alergam singuri catre moartea noastra? Daca râd acum de noi ca am ales sa pierim singuri, iar ei doar nu ne lasa sa mai alegem viata?
Fiend se intoarse furios.
- E prea complicat, Arya! Asculta-ma, e doar un simplu avertisment.

O spune, dar nu pare sigur. Cat timp a tipat, noi nu am observat ca ne-am oprit. Iar acum amandoi ne-am oprit din gafait si ne-am trantit pe jos, in iarba moale.
Fiend isi ridica chinuit gatul si privi cu ochii mijiti in spatele nostru, unde apunea soarele.
- Arya, spuse soptit si isi ridica un deget, dorind sa imi arate ceva din spatele meu.
Ma intorc incet si fac ochii mari cand vad un val urias si negru care acopera padurea.
- Fugi! este singurul lucru pe care mi-l poate spune.
Se ridica si ma trage dupa el, sarind peste crengi si trunchiuri prabusite.
Alerg cat pot de repede, cand ma impiedic de o piatra si lovesc pamantul cu putere, impact care imi taie respiratia.
Simt cum se apropie valul si il vad pe Fiend cum alearga in fata mea, cand isi da seama ca am disparut. Se opreste terifiat, se intoarce si ma observa cum incerc sa ma ridic.
- Aici, strig cu o voce sugrumata, iar el fuge si ma ridica inainte ca valul sa inece padurea din spatele nostru...

Apa neagra se opreste, lasandu-ne sa fugim pe campia de dupa padurea de pini. Sus, in aer, se pot observa valuri, de parca cerul ar fi o mare intinsa. Fiend se apropie de undele miscatoare si intinde mana, vrajit, dorind sa le atinga.
In ultima clipa strig, dar nu ma mai poate auzi. Zbier, dar e ca si mort. Deoarece Fiend a atins campul de forta...

***

Luna e pe cer, fiind singurul lucru care lumineaza noaptea neagra. Nici o imagine a vreunui tribut nu a aparut pe cer. Azi nu a murit nimeni.
Ma uit spre Fiend, care incepe sa se dezmeticeasca. A supravietuit dupa ce a atins campul de forta.
Momentan, creatorii de joc au incetat atacul asupra noastra.
Pentru ca ne-am atins destinatia.

Suntem la capatul Arenei...