*Perspectiva Hinatei*
Astazi mi-am pierdut o parte din mine "Unde si de ce?", inca nu am gasit raspunsul la niste intrebari atat de elementare. Stiu doar ca m-am pierdut, nu in intregime, pentru ca sunt inca aici. Privind astrul ceresc ce in noaptea asta pare mult m-ai intunecat. Si totusi, o parte din mine e altundeva, zburand in departari infinite sau poate doar ascunsa in intuneric. Tremurand de frica sau de frig...
- Imi lipsesti atat de mult. Rostesc cuvintele cu voce tare, imaginandu-mi ca el e la usa si poate ma asculta. Iarasi ma mint singura. Se pare ca acea parte atat de naiva din mine este inca aici. Lasandu-ma sa sper la lucruri atat de departate de realitatea asta stupida.
Poate ca in final sunt mai fericiti cei care nu au crezut niciodata in iubire. Care s-au multumit cu acel "atat de putin", neindraznind sa spere la mai mult. Pentru ca ei nu asteapta in fiecare zi, cu o nerabdare aprope dureroasa, sa se faca noapte pentru a se putea departa macar pentru cateva ore de o reliatete atat de greu de acceptat. Ei traiesc in prezent, in realitate. O realitate ce cu timpul devine mai usor de suportat.
Si atunci de ce imi e asa de teama sa fiu ca ei?
Imi scutur capul incercand sa-mi regasesc determinarea. Nu pot renunta atat de usor. Pentru ca asta ar insemna sa-mi traiesc viata, acceptand ca sunt o lasa. Acceptand ca nu le-am putut tine pieptul unor oamenii care nu si-au cautat niciodata fericirea. Care s-au acceptat cu atata usurinta unul pe celalalt chiar daca sunt sigura ca nu au simtit la fel inca de pe atunci. Altfel ar fi inteles si ei ce ma obliga sa fac.
In noaptea asta nu pot sa dorm. M-am convins de asta cu ore in urma si totusi statul in pat si visarea cu ochii deschisi imi suradea mai mult decat plimbatul aiurea prin casa. Totusi, recent devenise destul de plicisitoare activitatea asta, iar ticaitul ceasului devine din ce in ce mai dezagreabil cu fiecare secunda, care trece cu o viteza izbitor de mica pe langa mine.
Ma ridic din pat cu aceeasi lene atat de specifica mie si ma indrept spre bucatarie cu gandul la un pahar mare de apa. Deja imi simt gatul uscat, desi apa era initial doar o scuza prosteasca de a ma ridica din pat.
Dau sa intru in bucatarie cand vad becul din hol aprins. Un zambet copilaresc imi apare pe fata. Deci nu sunt singura care nu are somn si la fix m-am saturat sa stau de una singura, stiind ca toti ceilalti dorm linistiti. In momentul asta sunt dispusa sa-mi pierd timpul cu oricine.
Fara nici o avertizare intru direct in hol ca o nebuna, dorindu-mi poate sa-l sperii putin pe celalalt insomniac din care am de gand sa-mi fac tovaras de povestit aiurea.
Si planul imi reuseste mai bine decat m-a asteptam. Satenul tresare atunci cand aproape ca sar pe el fara nici o avertizare. Eu doar incep sa rad ca un copil dement. Pentru cateva clipe am uitat de tot si o dorinta absurda de a rade fara incetare ma cuprinde cu o usurinta incredibila.
Totusi zambetul meu idiot dispare cand in sfarsit imi deschid ochii ca lumea si vad doua genti in mainile lui Kiba si pe acesta, gata sa plece probabil pentru totdeauna din casa asta.
Nu reusesc sa-i zic nimic, doar il privesc mirata si oarecum confuza in timp ce, si ultima urma a zambetul ce il aveam doar cu cateva secunde inainte dispare. De parca nu ar fi existat niciodata.
Satenul se apropie putin de mine in timp ce ii scapa un oftat scurt. Ma priveste direct in ochii de parca ar fi incercat sa citeasca ceva in ei, insa fara succes. Totusi nu zice nimic asa ce nu imi ramane decat sa iau initiativa desi imi e atat de teama de unde o sa se indrepte discutia asta.
- Unde crezi ca mergi?
O intrebare simpla pusa de mine cu un ton usor revoltat, incercand sa-mi arat atat indignarea cat si reprosul si confuzia.
- Hinata, locul meu nu a fost aici de la bun inceput, te iubesc din toata inima, dar probabil ca el o face mult mai mult desi ii e teama sa ti-o arate si stiu ca si tu simti acelasi lucru, deci nici nu incerca macar sa ma contrazici sau sa ma opresti. Eu sunt doar un intrus, desi poate mi-a luat prea mult timp pana sa realizez asta.
A spus totul cu o calmitate atat de neobisnuita pentru el si totusi cu o urma de regret in glas. Si in momentele astea ma simt atat de vinovata, pentru ca nu simt nici macar nevoia sa-l opresc, desi imi e teama ca voi pierde un prieten pentru totdeauna. Da. Doar un prieten.
Satenul a iesit deja din casa si este doar la cativa metri de iesirea din casa. A lasat usa deschisa in urma lui.
Fara sa mai analizez lucrurile aiurea, ma las prada unui impuls de moment si fug spre Kiba, imbratisandu-l strans de la spate. O reactie pe care obisnuiam sa o am cand eram inca niste copii si nu vroiam ca el sa plece de langa mine. Atunci avea intodeauna efect, dar acum ar fi absurd sa ma astept la aceleasi rezultate.
Satenul se intoarce cu fata spre mine, eliberandu-se incet din stransoarea prea slaba si imi prinde chipul intre palmele lui printr-un gest gingas si ma priveste in ochii protectiv.
- Vom ramane prieteni, asa-i?
Il intreb in timp ce lacrimile mele izbucnesc necontrolat probabil incercand sa-i induca putina mila satenului. Nu sunt inca gata sa-l pierd.
Kiba isi pune mainile pe dupa ceafa mea si ma imbratiseaza strans in timp ce eu ii cuprind trupul strangandu-l putin de geaca.
- Intodeauna voi fi prietenul tau, indiferent de ce ne rezerva viitorul.
Atat mi-a spus, cuvinte simple care au reusit sa ma linisteasca cu atata usurinta dandu-mi un sentiment de incredere. Sau poate ca e vocea lui?...
Fara sa mai spuna nimic isi ia geantile ce le-a lasat pe jos si se depateaza usor de locul in care stateam eu in picioare, privind in gol.
