*Perspectiva lui Naruto*
Doare atat de tare. O durere atat de inumana pe care nu i-as dori-o nici macar lui. Si totusi... imi doresc sa-l vad plangand macar o data asa cum am facut-o eu de prea multe ori. Chiar daca in general ego-ul meu mult prea urias nu m-a lasat sa-i arat ei sau oricarei alte persoana cat de slab sunt uneori. " Sufar in tacere", o expresie pe care am detestat-o atata timp. Nu am inteles niciodata ce rost are sa-ti ascunzi suferinta, sa o lasi sa te distruga pe interior. Si acum am ajuns sa fac acelasi lucru, desi poate inca nu inteleg pe deplin de ce o fac. Poate nu vreau sa-i ranesc si pe ceilalti? Si atunci chiar am avut vreodata dreptul sa o acuz pe Hinata ca se inchide in ea. Ca isi ascunde problemele si nu lasa pe nimeni sa ajunga la ele. Si totusi, vreau sa cred ca acuma e altfel. Ca eu am dreptul sa... sa ce? Sa sufar in tacere. Nu am nevoie de asta. Tot ceea ce am nevoie e sa scap de sentimentele astea atat de ridicole care ma distrug de luni de zile. Si trebuie sa scap de ele pentru totdeauana, cat inca a mai ramas ceva din mine. Cat inca mai exista dorinta de a trai. Si poate intr-o zi voi reusi sa simt din nou toate aceste sentimente si atunci o sa fie altfel. Sau poate doar ma amagesc singur.
"Voi distruge toata sufernta chiar acum!". Imi spun in gand cu o hotarare stranie in timp ce privesc spre intrarea intr-un bar de noapte. Alcoolul, chiar asta era solutia? Sau poate ca ultima solutie s-a risipit cu mult timp in urma si acum asta e doar o alternativa. Un mod atat de imatur de a scapa de constientizarea suferintei, pentru ca ea va exista acolo mereu. Indiferent in cati litri de bautura imi voi scalda sufletul patat.
Si totusi, nu rezist tentatiei, sau poate ca nu vreau sa rezist. Intru in bar cu pasi lenti si putin nesiguri. Mai am doua luni pana sa implinesc optasprazece anii, dar un prieten vechi lucreza aici, deci de data asta varsta nu o sa fie o probleme. Desi poate as vrea sa fie o piedica care sa ma opreasca. Dar in acelasi timp nu mai pot sa-mi stapanesc dorinta nebuna de a umple cu ceva golul imens pe care il simt in intregul trup. Chiar daca in adancul sufletului inca constientizez ca numai ea poate umple acest gol.
Ma asez pe unul dintre scaune la intamplare si astept fara nerabdare sa ma serveasca cineva.
- Naruto, prietene! Ce-i cu fata asta cazuta?
Vocea amicului meu ma face atent la ce se intampla in jurul meu. Il privesc fix in ochi, dorindu-mi sa-i dau de inteles ca nu e momentul potrivit sa ma i-a la intrebari de genu.
Cand imi vede, mai clar, expresia fetei, probabil ca imi putea citi starea de spirit in ochii, acesta nu mai zice nimic. Se intorce spre ceva dulap unde tineau alcoolul din cate imi amintesc. Imi toarna ceva intr-un pahar dupa care mi-l inmaneaza privindu-ma cu niste ochi plini de compasiune si grija.
- Sa nu exagerezi. Orice ar fi, sunt sigur ca nu merita...
In momentul asta imi vine sa ma ridic de pe porcaria asta de scaun care a devenit de-a dreptul incomoda si sa-l iau de guler aratandu-i ca merita. Da, merita. Merita mult mai mult de atat. Eu sunt cel egoist care nu am dreptul sa o privesc macar in ochi. Eu m-am lasat orbit de niste sentimente pe care pur si simplu nu le mai puteam controla. Inca nu pot, pana la urma de aia sunt aici, distrugandu-mi corpul fizic in speranta ca sufletul meu va avea mai putin de suferit.
Trebuie sa ies din starea asta cumva, sa ma resemnez. Stiu ca nu pot pur si simplu sterge totul si sa o iau de la capat, dar nu pot lasa totul sa continue in ritmul asta care pur si simplu ma devoreaza fara mila. Sa las nevoia asta stupida de a o atinge, de a o simti langa mine sa ma controleze. Dar nu o face deja? Si atunci chiar are vreun rost sa ma incapatanez, sa refuz. Poate ar trebui sa las totul la voia intamplari desi poate asta ar insemna mai multa suferinta. Nu. Nu pot duce mai mult de atat.
Imi scutur putin capul si iau repede paharul de pe masa dandu-l pe gat dintr-o data. Simt sangele cum imi pulseaza in vene mai repede, dandu-mi o stare de euforie ciudata. Imi vine sa rad. Un ras prostesc, poate dement, prin care vreau sa-mi dovedesc ca pot controla totul.
Fara nici o retinere ma aplec peste tejghea si apuc sticla pe care stiam ca prietenul meu o lasa-se acolo dupa ce-mi turnase doar jumate de pahar. Am nevoie de mai mult, am nevoie sa simt ca pot controla totul. Chiar daca peste cateva ore totul se va dovedi a fi doar o iluzie, am nevoie de asta.
Imi umplu paharul, de data asta pana la refuz si incep sa sorb din el. De data asta incet, sperand sa-mi prelungesc momentul de extaz, de fericire. Ah! Probabil ca nici drogurile nu ar fi avut un efect atat de puternic asupra mea chiar acum. Nici macar ea, care de curand devenise o obsesie pentru mine. Da, asta e ea. Doar o obsesie. Sunt sigur de asta acum. Asta explica nevoia absurda de o atinge, de a-i simti buzele calde. De a o vedea cum se intimideaza in fata mea si sa roseasca, intr-un mod atat de copilaresc. Si de ce sa ma chinui sa obtin ceea ce am nevoie cat pot sa iau pur si simplu, ca pe un drog.
Realizez ca am terminat paharul si il pun inapoi impreuna cu sticla pe jumatate goala. Nu am nevoie de mai mult.
Ies din bar dupa ce platesc bautura a carei denumire nu am reusit sa o retin. Desigur cu o reducere consistenta din parte bunului meu prieten, care a mai incercat sa ma imbarbateze cu cateva cuvinte. Totusi a renuntat probabil, constientizand ca il ignoram complet.
Ajungand din nou afara iau hotararea subita de a ma duce intr-un parc pe care il stiam prin apropiere. Unde obisnuiam sa merg in copilarie alaturi de toti ceilalti prichindei, incluziv ea.
Si in mai putin de zece minute ajung acolo, chiar daca mai mult imi tarai picioarele decat merg. Inspir de cateva ori adanc si m-a indrept spre centrul parcului unde erau pozitionate leaganele. O ideea geniala, luand in considerare in ce stare ma aflu. Pe unul dintre leagane o vad pe ea. Sta acolo gandituare zambind intr-un mod absurd. Tinandu-si pumni stansi in jurul lanturilor care tineau leaganul chiar daca nu exista nici un pericol sa cada de pe el.
"Se gandeste la el". Acest gand imi stapunge mintea fara mila, fara sa reuseasca sa ma raneasca, insa chiar asa de tare cum ar fi facut-o altadata.
Un ranjet prostesc imi apare pe chip si dintr-o data ma simt iar plin de energie. Incet, ma apropi de ea.
