Criminalul

Nu plânge, Erika...

06:56. Încă nu pot să dorm, deşi mă chinui de vreo 10 minute să mă pun din nou la somn. Afară e lumină, destul de multă. Nu prea mai am chef să dorm, iar până încep orele mai e puțin timp, deci aş vrea să-i fac o mică vizită Erikăi, să fiu puțin mai liniştit. Bun, mă schimb repede, îl hrănesc pe Royall şi ies pe uşa principală. Nu am mai ucis de ceva vreme, iar pofta mă omoară, trebuie să fac repede o victimă sau nu o să mă mai pot stăpâni mult timp.
În drum spre spital văd un bărbat ce trece strada, cred că se grăbeşte spre servici, e victima perfectă, şi la cât de "înfometat" mă simt, aș putea omorî şi un câine. Nu mai am timp să-l atrag în vreo cursă aşa că pur şi simplu mă duc în spatele lui, îmi scot cuţitul şi cu o singură mişcare îi tai capul tipului, sângele şiroind peste tot pe mine, lichidul de pe faţă mă face să tresar, îl ating iar căldura lui mă înnebuneşte, ador asta, sângele ăsta îl ador, l-am mai ciopârţit puțin pe tip apoi am plecat spre spital, ştiind că deja nu mai aveam timp, iar dorinţa ucisului tocmai ce îmi fusese stăpânită.

07:30. Am intrat în spital cu sufletul la gura, alergasem tot drumul până aici. M-am îndreptat spre camera în care se afla Erika şi am pivit pe micul geam de la uşa. Înăuntru se aflau părinţii ei împreună cu doctorul de mai de vreme, nu am intrat, nu am îndrăznit, doar am admirat-o pe scumpa Erika care stătea aşa cum am lăsat-o eu.. Dormea încontinuu, doar că acum avea vreo trei perfuzii în mâna stângă şi două în cea dreaptă, iar rana de la cap îi era bandajată. Mama ei plângea, iar tatăl discuta cu doctorul, părea foarte nervos. Nu ştiu de ce, nu am auzit prea bine ceea ce vorbeau însă simțeam cum se rupe ceva din mine când o vedeam aşa pe Erika, nu puteam suporta imaginea asta. M-am mai plimbat prin spital, vrând să par un străin, însă gândul numai la Erika îmi stătea, voiam atât de mult să ştiu dacă e bine, dacă va fi bine, e numai vina mea pentru asta.. Accidentul a fost creat de mine.. Îmi pare aşa rău, Erika. Promit că dacă vei mai vorbi cu mine vreodată, voi încerca să am mare grijă de tine. Iartă-mă...
Vorbeam cu mine însămi de minute întregi, apoi m-am uitat la ceas, era 08:25, orele începuseră, iar eu întârziasem deja douăzeci şi cinci de minute. E prima oară când întârzii, nu-mi place asta, mă simt murdar. Oare ce să-i spun pofei? Huh.. gasesc eu ceva.

08:40. Sunt deja în curtea şcolii, gata să intru la oră. Sper doar ca profa să înghită găluşca pe care i-o îndes pe gât.
-Bună dimineaţa.
-Aa.. domnule Jakson. Bună dimineața și ție. Ce te-a făcut să întârzii toată ora?
-Păi.. știți.. ăă.. a-am fost.. ăă..
Încercăm să scot ceva pe gură, orice cuvânt, dar nu mă prea pricepeam să mint, mai ales un profesor, mă simţeam încolţit până când m-a salvat Alex.
-A fost până la spital doamnă profesoară!
-Aşa deci.. Din ce motiv?
-L-am rugat eu să-mi ia nişte pastile în drum spre şcoala şi cred că era coadă, aşa-i Derek?
-Ăă.. d-da.. Aşa este.
-Bun, atunci domnule Jakson puteți merge în banca dumneavoastră, iar de acum înainte să anunţaţi atunci când întârziaţi.
-Aşa o să fac. Când m-am întors spre banca mea Alex mi-a şoptit că trebuie să vorbim în pauză, nu am mai apucat să răspund că deja clopoţelul a început să facă zgomote asurzitoare. Peste câteva minute mâna îmi e prinsă de o altă mâna, mult mai grasă, şi sunt tras într-un colţ al clasei, e clar că Alex vrea să ştie toată povestea.
-Varsă tot!
-Nu înţeleg la ce te referi.
-Ah, haide, nu mai face pe neștiutorul, de ce ai întârziat azi?
-Păi.. am pierdut autobuzul în drum spre şcoală.
-Derek, tu mă crezi prost? Ai maşină idiotule!
-Ah, da. Uitasem.
-Deci, spune-mi.
-Bine, bine. Azi-noapte, după ce am plecat din club am avut chef să ucid, şi am găsit o fată ce aştepta un taxi, era prada perfectă, aşa că m-am apropiat de ea şi am început să discutăm, voiam s-o atrag în "plasa" mea, dar încetul cu încetul mi-a devenit simpatica, m-am oferit s-o duc acasă, şi am început să ne cunoaştem mai bine, iar eu am renunţat la ideea de a o ucide, îmi era prea simpatică pentru a face asta. Ea mi-a povestit despre viața ei, şi eu i-am povestit despre părinţii mei, tot vorbind eu am luat mâinile de pe volan pentru câteva clipe şi asta a fost deajuns ca maşina să-și piardă controlul şi să intrăm într-un copac. Eu am scăpat ieftin, însă pentru ea îmi fac griji, s-a rănit grav la cap şi a pierdut mult sânge, am dus-o la spital în noaptea aceea, iar în dimineaţa asta am fost s-o văd, de aceea am întârziat.
-Stai aşa.. Ai spus că tipa asta îţi e simpatică şi că nu ai putut s-o ucizi, nu?
-Da..
-Tu ştii ce înseamnă asta?
-Nu, ce?
-Te-ai îndrăgostit Derek!
-Ce? Nu, nu cred.. Nu e posibil, eu nu iubesc pe nimeni şi nimeni nu mă iubeşte.
-Ba da, e posibil. Uite miracolul. Nu ai ucis-o. Asta e un lucru uimitor pentru tine. Ai dus-o la spital, îți faci griji pentru ea, e clar.. Tu o placi pe fata asta şi abia aştept s-o întâlnesc şi eu.
-Cine a spus că o să ți-o prezint?
-Sigur vei face asta, sau o să ți-o iei grav. Spune Alex şi îmi arată pumnul în semn că vrea să mă bată.
-Cred că ai uitat cine-i criminalul aici? Spun şi eu, pe faţa mea făcându-şi apariţia un zâmbet malefic.
-Gata boss. Dar tot vreau să o cunosc pe tipă.
-Ok, ok. Se face.
După conversaţia asta idioată, ne-am continuat orele plictisitoare fără nicio urmă de bucurie. Eu ardeam de nerăbdare să o văd iar pe Erika, poate Alex avea dreptate, poate chiar eram îndrăgostit de Erika. Dar cu ce folos? Ea nu ar iubi un criminal în serie, cine ar face-o, serios acum? Ah, e atât de frumoasă, inocentă, firavă, inteligentă, chiar m-am îndrăgostit de ea.. Asta nu-i ok, nu-i ok deloc, o să sufăr atât de mult, nu e prima dată când mă îndrăgostesc de o persoană şi ea mă răneşte. Am mai trecut prin asta şi doare al dracului de tare... Nu vreau să mai trec prin asta, trebuie s-o uit pe Erika, dar.. dar nu pot.. Uff.. nu ştiu ce să fac.

Uh, e târziu, trebuie să merg la spital, chiar vreau s-o văd pe Erika, sper doar să fie bine. Urc în maşină şi accelerez până la spital, în mai puţin de 20 de minute sunt în faţa spitalului. Parchez repede maşina la întâmplare şi intru val-vârtej în spital, până să mai zică vreo asistentă ceva, deja sunt în fața ușii de la camera Erikăi. Bat uşor în uşa şi o voce suavă îmi spune un mic "intră", o ascult şi pășesc înăuntru.
-Hey Erika.
-Hey.. ăă.. Derek, nu?
-Da, mă miră că mi-ai reţinut numele.
-Cum aş putea să-l uit pe cel care m-a adus în starea asta. Spune ea vrând să fie sarcastică, deşi starea în care era nu o prea ajuta. Mi-am dus mâna la ceafă şi am mutat privirea în jos mormăind ceva.
-Mda.. ştiu.. a fost vina mea şi chiar îmi pare rău. Iartă-mă, nu am vrut să se întâmple una ca asta, nu aş putea să te pun vreodată în pericol.
-Stai calm, doar glumeam. Nu-s supărată sau altceva. Chiar voiam să ajung pe la spital.
-Taci, nu mai spune asta. Eu nu vreau să te mai văd aşa cum erai aseară.
-O..k. Să înţeleg că tu m-ai adus aici?
-Da, şi tot eu i-am sunat pe ai tăi, nu te superi, nu?
-Nu, normal că nu. Doar că nu înţeleg de ce îți faci atâtea griji în legătură cu mine, abia dacă ne cunoaştem..
-Păi eu îmi cam dau seama cu ce oameni am de a face de la prima privire, iar tu mi-ai arătat că ești o fată de treaba şi că pot avea încredere în tine, astea pe lângă restul calităţilor tale.
-Nu zău! Şi ce calităţi mai am? Mă întreabă zâmbindu-mi copilăreşte şi ridicând o sprânceană. Ştiam unde bate, vrea să fie complimentată aşa că o să-i îndeplinesc dorinţa. Îmi iau un scaun şi mă fac comod, apoi o privesc şmechereşte, ridicând şi eu sprânceana.
-Păi ești frumoasă, inteligentă, inocentă, sensibilă, credibilă, uneori poate prea mult, naivă, pari nebună, curajoasă, aventurieră, îndrăgostită de dreptate, adori ca binele să câştige, adori adevărul, tu, Erika, ești specială, simt asta. Fără să-mi dau seama i-am luat mâna în a mea, iar faţa ei se înroşise. Am chicotit la privirea acestui tablou.
-Aş putea continua, dar văd că ești roşie toată.
-Nu, nu-i adevărat. Se revoltă ea, dar ştim amândoi adevărul.
-Nici tu nu te crezi.
-Mda.. mulţumesc pentru tot ce ai spus, chiar cunoşti oamenii de la prima privire.
-Credeai că te-aş minţi?
-Nu. Deci, ce faci de fapt aici?
-Am venit să văd cum te simți, speram să fii bine, dacă pățeai ceva nu mi-o iertam..
-Sunt bine. Puțin mai bine, peste două zile voi merge acasă.
-Asta e super. Mă bucur.
-Eu nu prea mă bucur.. Erika se întristase dintr-odată. I-am ridicat privirea şi am observat lacrima care fugea din ochiul ei drept. Eram speriat, credeam că am greşit eu în legătură cu ceva, dar nu era asta.
-Erika.. d-de ce.. plângi? Te rog nu plânge! Ți-am greşit eu cu ceva? Îmi pare rău..
Nu mi-a mai spus nimic, doar m-a tras sper ea şi m-a strâns în brațe, rugându-mă să nu-i dau drumul, nici că aveam de gând să fac asta. M-am apropiat de ea şi am strâns-o în brațe, mângâind-o din când în când pe cap, mi-am dat seama că era tristă, că a trecut prin multe la 17 ani şi că are nevoie de cineva drag lângă ea, sper doar să ştie pe cine să aleagă, știu că atunci când va simți nevoia îmi va spune ceea ce o doare cu adevărat, nu are rost s-o stresez eu cu întrebări aiurite. Plus, nu vreau să se mai termine îmbrăţişarea asta, o simt atât de mică în braţele mele, sper doar să n-o strivesc cu braţele astea mari.